Viaţă privată şi viaţă publică în lumea occidentală

După 1945, până la sfârşitul anilor ’60,  în aproape toate statele europene şi în S.U.A. se înregistrează o creştere a populaţiei datorată în principal creşterii natalităţii, care a fost numită baby boom. Creşterea populaţiei se înregistrează şi în anii ’70, dar ea se datorează îmbunătăţirii condiţiilor de trai, care au dus la prelungirea duratei vieţii, iar în lumea occidentală este cauzată şi de migraţiile din fostele ţări coloniale. În anii 80 începe o scădere a sporului demografic, care a continuat până astăzi.

Structura socială a populaţiei s-a modificat profund comparativ cu perioada interbelică. Schimbările tehnologice au făcut ca numărul muncitorilor specializaţi să crească, iar numărul lucrătorilor ocupaţi în munci murdare, dure şi periculoase să scadă. Muncile de jos au fost preluate mai ales de imigranţi. Întreprinderile mici şi mijlocii şi-au redus constant numărul, deoarece nu au făcut faţă concurenţei marilor întreprinderi şi consorţii multinaţionale. Cele mai bine plătite slujbe au devenit cele de manager. Ţărănimea a devenit o categorie socială cu o pondere foarte mică în cadrul populaţiei, undeva sub 15% în majoritatea statelor occidentale. Procentual, a crescut foarte mult clasa mijlocie a salariaţilor (astăzi 50-60% din populaţia activă). Totuşi, acest lucru nu a dus la reducerea diferenţelor sociale, ci acestea au continuat să se adâncească. Pentru a rezolva aceste probleme, statele din Europa Occidentală au recurs la măsuri de protecţie socială, care au constat în asigurarea unui venit minim garantat oricărei persoane, creşterea alocaţiilor, a pensiilor, acordarea de burse sau chiar alocarea de echipamente casnice. Populaţia urbană, care era majoritară în statele capitaliste şi în perioada interbelică, a crescut la procente uluitoare, peste 70% în anii ’70 şi peste 80 şi chiar 90% în anii ’90. Răspândirea învăţământului de toate gradele şi creşterea constantă a numărului de studenţi este o altă caracteristică a lumii capitaliste.

Viaţa privată se desfăşoară tot în cadrul familiei, dar apar schimbări care duc treptat la o criză a vieţii de familie. Oamenii trăiesc în cuplu şi fără a se căsători, divorţurile sunt foarte frecvente, numărul copiilor unui cuplu este scăzut (unul, doi copii sau chiar apar cupluri care nu îşi doresc copii), practicile religioase devin opţionale. Conflictele între generaţii sunt foarte profunde, mai ales în anii ’60-’70, perioada în care se generalizează libertinajul. Relaţiile dintre părinţi şi copii nu se mai bazează pe autoritatea din trecut. Treptat se acceptă de către părinţi un rol de coordonare, mai degrabă decât de autoritate. Femeile capătă drept de vot după război în toate ţările şi ajung treptat să ocupe aproximativ aceleaşi munci ca şi bărbaţii.  

Nivelul de trai al populaţiei a crescut constant, în principal datorită măririi veniturilor salariale, dar şi datorită preţurilor scăzute pentru obiectele de larg consum, datorate progresului tehnic şi producţiei de serie. Frigiderul, televizorul, maşina de spălat şi automobilul devin accesibile majorităţii categoriilor sociale începând cu anii ’70. Viaţa cotidiană tinde să se standardizeze. Populaţiile din lumea capitalistă tind să trăiască în acelaşi ritm: să folosească acelaşi tip de locuinţe, să frecventeze aceleaşi spaţii de consum (supermarket, mall, fast food), să consume aceleaşi produse alimentare, să utilizeze aceleaşi echipamente casnice, să-şi decoreze casele în acelaşi fel. Totuşi, un procent mai mic al populaţiei trăieşte în condiţii mizere la periferia marilor oraşe, unde creşte delicvenţa şi violenţa. Problema periferiilor devine evidentă începând cu anii ’70, cauzată şi de creşterea migraţiei în lumea occidentală.

Petrecerea timpului liber devine un adevărat cult al epocii. Dezvoltarea tehnicii comunicării la distanţă şi a mijloacelor de transport a contribuit la o revoluţie a loisirului. În 1948 se inventează tranzistorul, ceea ce permite ca radioul şi televizorul să ajungă de mici dimensiuni şi să fie produse la un preţ accesibil. Orice familie îşi permite un radio în perioada anilor 50, iar televizorul începe să-şi facă apariţia în tot mai multe cămine. Primul post de televiziune apare în Marea Britanie, în 1936 (postul BBC), iar în S.U.A. în 1939 (postul NBC), dar televiziunea se generalizează abia în anii 50. În S.U.A în 1946 doar 0,5% din gospodării aveau televizor, în 1954 se ajunge la un procent de 56% iar în 1962 la 90%. Televiziunea color se creează în 1940, dar se generalizează în anii ’60. În 1962 se creează televiziunea prin satelit care permite transmisiile în direct între două continente. Televiziunea este cea care are rolul cel mai important în petrecerea timpului liber cotidian. Emisiunile de ştiri, muzica emisiunile de divertisment, filmele, transmisiile sportive sunt cele care creează o adevărată cultură de masă. Presa îşi pierde din rolul deţinut până atunci în crearea divertismentului, deşi se continuă consumul de roman foileton, benzi desenate, literatură de ficţiune. Cinematograful are un rol important în petrecerea timpului liber în afara locuinţei într-un mod ieftin şi plăcut. Ca şi în perioada interbelică, producţia de film se realizează mai ales la Hollyood. Totuşi, se creează un public amator de pelicule de artă, unde capul de afiş îl deţin producţiile franceze şi italiene.

Petrecerea timpului liber în afara localităţii de domiciliu a început să fie o practică foarte răspândită datorită faptului că săptămâna de lucru s-a redus la 5 zile în lumea capitalistă, iar acumulare veniturilor a permis concediile în străinătate. Cele mai apreciate devin destinaţiile exotice, posibile datorită ieftinirii călătoriilor cu avionul.

Viaţa publică între conformism şi contestare

Valorile fundamentale ale societăţii occidentale sunt regimul politic democratic şi economia capitalistă. Viaţa publică în statele occidentale este determinată de un factor esenţial: libertatea, înţeleasă în forme multiple, dar mai ales ca libertate de exprimare, libertate de asociere şi libertate de întrunire. Oamenii sunt astfel încurajaţi prin legi să facă mitinguri pentru a susţine sau combate o cauză, să se organizeze în asociaţii diverse (de la partide politice, la organizaţii pentru apărarea drepturilor sau pentru promovarea unor idei, ori pur şi simplu pentru a întreprinde eficient acţiuni într-un domeniu). Valorile capitaliste sunt reprezentate de societatea de consum, în care toată lumea tinde să îşi crească nivelul de trai şi să îşi asigure o ascensiune profesională. Spaţiul public este reprezentat în primul rând de locul de muncă,  locuri de agrement  (parcuri, teatre, cinematografe, muzee, săli de concerte, săli de sport, stadioane, diverse alte locaţii pentru activităţi culturale, sportive sau de recreere), localuri unde se pot servi mâncăruri şi băuturi, locaţii de unde se pot face cumpărături variate (pieţe, magazine, supermarket-uri, mall-uri). În aceste spaţii oamenii se reunesc în jurul unor valori sau interese comune, tendinţa fiind aceea de a se impune în societate activităţile care adună cei mai mulţi adepţi. Obiceiul, moda sunt cele care dictează şi care, adesea, cenzurează libertatea de a alege.

Începând din anii ’60 are loc o puternică mişcare contestatară a valorilor societăţii capitaliste, pornită din rândul tinerilor. Cel mai reprezentativ pentru începutul acestei mişcări este curentul hippie, apărut în California, cel mai bogat stat american, în 1963. Acest curent contestă valorile societăţii de consum şi promovează o întoarcere la natură, la sursele culturii populare (folk), militează împotriva poluării, pentru pace şi contestă toate războaiele,  inclusiv cele duse în numele apărării drepturilor omului. Tinerii hippie se disting de restul populaţiei prin hainele lor lejere şi foarte colorate, inspirate din tradiţia popoarelor Americii latine sau asiatice, pletele atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, dar mai ales prin muzica pe care o interpretează, folk-song, foarte melodioasă, inspirată de tradiţia populară americană sau a altor popoare. Evadarea lor din cotidian şi întoarcerea la natură se realizează însă şi prin promovarea consumului de droguri, a libertinajului sexual şi prin promovarea practicilor religioase indiene (în principal yoga). Generaţia hippie se remarcă în primul rând prin opoziţia faţă de războiul din Vietnam (1955-1975), dus de statul american în scopul stăvilirii expansiunii comunismului. Apogeul mişcării hippie îl reprezintă festivalul de muzică folk de la Woodstock (1969), unde se adună 400 000 de tineri pentru a asculta muzică şi a milita pentru natură şi împotriva războiului. Aici concertează 32 de solişti şi formaţii, între care promotorii acestei mişcări: Jimi Hendrix, Bob Dylan, Janis Jopli, Joan Baez, The Who, Joe Coker etc. Curentul rock, apărut în anii ’60 s-a alăturat,  în muzică, mişcării contestatare începută de hippie şi a continuat-o, după ce mişcarea hippie a intrat în declin în anii ’70.

 O altă mişcare contestatară a valorilor capitaliste este cea a ecologiştilor (verzii). Ecologiştii militează pentru păstrarea unui mediu curat, pentru conservarea naturii şi împotriva exceselor industrializării. Această mişcare, devenită foarte populară începând din anii ’70, a continuat până astăzi. În S.U.A. ecologiştii s-au exprimat prin crearea a numeroase organizaţii non-guvernamentale care aveau ca scop protecţia mediului, lupta cu industria poluantă, apărarea speciilor pe cale de dispariţie. În Europa occidentală mişcarea ecologistă a dus la crearea unor partide politice care promovează, pe lângă protecţia mediului şi respectarea drepturilor omului, a păcii şi protecţia individului în faţa efectelor nocive ale tehnologiei. Totodată, în ţările democratice s-a născut şi o mişcare de apărare a drepturilor omului peste tot în lume, care a criticat implicarea brutală a statelor industrializat în viaţa locuitorilor din Lumea a III-a. În 1948 Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, semnată de o mare parte a statelor lumii. Cu toate acestea, multe state semnatare încalcă drepturile omului, fără ca acestea să fie sancţionate. În aceste condiţii adevărata luptă pentru drepturile omului este dusă de organizaţii non-guvernamentale, dintre care cea mai celebră este Amnesty International, înfiinţată la Londra, în 1961.

Viaţă privată şi viaţă publică în ţările comuniste din Europa

Regimul comunist s-a instaurat, după 1945, în Europa centrală şi de est prin falsificarea alegerilor de către partidele comuniste, sprijinite de armata sovietică, rămasă în aceste teritorii din perioada războiului. Dacă în statele capitaliste occidentale viaţa publică şi privată are în centrul său preocuparea pentru individ şi drepturile sale, în ţările comuniste statul este cel care confiscă viaţa publică, dar şi parte din viaţa privată a cetăţenilor.

În majoritatea statelor europene în care s-au instaurat regimuri comuniste după război, populaţia rurală era mai numeroasă decât populaţia urbană. Această realitate s-a modificat rapid datorită industrializării forţate promovată de statele comuniste. Exodul de la sat la oraş, care se produsese în statele occidentale în perioada interbelică şi dusese la înclinarea balanţei în favoarea urbanului, are loc în statele comuniste în anii ’50-’60. Aceste fenomene au schimbat peisajul urban, unde au apărut numeroase fabrici şi cartiere muncitoreşti de locuinţe. Locuinţele noi din mediul urban au un confort mai mare decât casa ţărănească deoarece au apă curentă, energie electrică, sistem de canalizare. Totuşi, regimurile comuniste păstrează timp de peste 40 de ani aceeaşi arhitectură şi aproximativ acelaşi confort, fapt ce nu permite o modernizare a spaţiului de locuit decât prin achiziţia aparaturii electrocasnice. Regimul comunist îşi doreşte o nivelare socială a cetăţenilor, fapt care se produce începând cu standardizarea spaţiilor de locuit, dar se menţine prin diferenţele mici de salarizare între diversele categorii de lucrători. O schimbare pozitivă pe care o aduce regimul comunist este şcolarizarea obligatorie până la nivelul liceului, inclusiv. Diferenţele sociale încep să se creeze mai ales prin nivelul de şcolarizare. Elitele nu sunt reprezentate de persoane cu venituri substanţial mai mari, ci de persoane care au studii superioare. Tehnica modernă pătrunde mai greu în casele comuniste decât în lumea occidentală. Televizorul îşi face apariţia în România după 1956, când se creează televiziunea publică. Maşina de spălat şi telefonul sunt prezente în majoritatea locuinţelor începând cu anii ’70, dar automobilul, deşi tinde să se generalizeze în anii 80, rămâne totuşi un lux pe care şi-l permit membrii de partid şi persoanele care fac sacrificii financiare pentru a plăti ratele la maşină.

Familia reprezintă nucleul vieţii private în comunism. Comuniştii au un cult pentru familia muncitorească, numeroasă şi fericită. Deşi divorţul este acceptat oficial, persoanele care divorţează nu sunt agreate de regim. În 1968 Ceauşescu semnează un decret care interzice avorturile în România, permiţându-le doar în anumite cazuri prevăzute de lege. Acest decret a contribuit la o creştere a populaţiei României, ajunsă în 1989 la 23 de milioane de locuitori. Viaţa privată, deşi aparent fără griji deoarece în regimul comunist statul asigură fiecărei persoane casă şi loc de muncă, este în realitate supusă la fel de fel de constrângeri. Toate statele comuniste au fost afectate de un dezechilibru economic marcat de o criză a alimentelor de bază. În anii ’80 în România uleiul, făina, zahărul şi pâinea se cumpărau doar pe cartele alimentare în care erau trecute numărul persoanelor din familia respectivă pentru ca fiecare să cumpere un număr limitat de produse. Alte alimente care nu se dădeau pe cartelă erau greu de procurat. Invadarea spaţiului privat de către stat s-a realizat prin ascultarea telefoanelor, citirea corespondenţei, urmărirea persoanelor considerate suspecte de către regim. Cea mai importantă constrângere era interzicerea călătoriilor în afara graniţelor statelor comuniste.

Viaţa publică era confiscată în totalitate de către stat. Regimurile comuniste nu permiteau manifestări de stradă, altele decât cele organizate sau controlate de partid. Ziua naţională (în România era 23 august) sau Ziua Internaţională a Muncii (1 mai) erau sărbătorite cu mult fast, prin manifestări regizate în cele mai mici detalii de oamenii regimului, în care indivizii erau nişte elemente de decor. Spaţiul public era invadat de statui, panouri şi afişe care glorificau regimul comunist. Manifestările culturale de orice natură erau cenzurate, urmărindu-se ca acestea să respecte ideologia partidului. Fiecare întreprindere, dar şi fiecare instituţie culturală avea un secretar de partid care se ocupa de propagandă, dar şi de cenzurarea oricăror manifestări libere. În România în anii ’50 s-a produs o rusificare a culturii şi o abandonare a valorilor naţionale, iar în anii ’70 s-a introdus o cenzură severă, care avea ca scop ca orice producţie culturală să respecte ideologia de partid. Astfel teatrele, televiziunea, radioul, toate ansamblurile culturale trebuiau să îşi prezinte producţiile culturale cenzorilor şi să le realizeze abia după ce primeau aprobare.

Contestarea regimului comunist s-a realizat prin manifestaţii ample în Ungaria (revoluţia din 1956), Cehoslovacia (revoluţia din 1968), Polonia (grevele şi acţiunile sindicatului Solidaritatea din anii ’80). În România aceste acţiuni au fost de mai mică amploare: o grevă a minerilor din Valea Jiului în 1977 şi o manifestaţie de protest a muncitorilor de la uzinele din Braşov în 1987. Totuşi, în România regimul comunist s-a prăbuşit prin cele mai ample manifestaţii de protest din Europa comunistă.