Modele de subiecte pentru examenul de bacalaureat rezolvate

Bacalaureat, iulie 2012

 

Toate subiectele (I, II si III) sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din oficiu.

Timpul efectiv de lucru este de 3 ore.

 

SBIECTUL I (30 de puncte)

Citiţi cu atenţie sursele istorice de mai jos:

      A. „În septembrie 1394 oastea otomană, în jur de 40.000 de oameni, (…) a trecut Dunărea, pe la Nicopole, în Ţara Românească. [Deoarece] oastea românească nu avea mai mult de 10.000 de oameni, Mircea cel Bătrân a adoptat tactica luptelor de hărţuială ceea ce a făcut ca în momentul în care detaşamentele otomane au ajuns în apropiere de Curtea de Argeş, vechea capitală a Ţării Româneşti, ele să fie foarte slăbite. Lupta decisivă (…) s-a dat la 10 octombrie 1394 la (…). Rezistenţa arătată de români, ca si teama de intervenţia, în sprijinul lui Mircea cel Bătrân, a regelui Sigismund, ale cărui oşti sosiseră la Timişoara, l-au [determinat] pe Baiazid - cel dintâi sultan care a condus oşti pe teritoriul românesc – să hotărască retragerea la sudul Dunării.”

                                                                                                                                                             (Şt. Ştefănescu, Istoria medie a României)

 

        B. „Într-adevăr, în faţa uriaşei forţe concentrate de [sultanul] Mehmed al II-lea împotriva Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş nu a cedat, deşi rămăsese singur, doar cu relativ puţina sa oaste (30000). Ca şi în campania din anul precedent în Anatolia, Mehmed al II-lea a recurs la sprijinul flotei şi în expediţia împotriva Ţării Româneşti, din 1462. (…) Din punct de vedere militar, (...) Mehmed al II-lea nu a obţinut vreun succes decisiv împotriva lui Vlad Ţepeş. (…) Dar, din punct de vedere politic, sultanul a reuşit să-si consolideze stăpânirea la Dunăre si să întărească controlul otoman în Ţara Românească.”

                                                                                                                                             (G. Tahsin, Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI)   

 

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi capitala statului medieval românesc precizată în sursa A.                                                                                                       2 puncte

2. Precizaţi secolul în care se desfăşoară evenimentele descrise de sursa B.                                                                                       2 puncte

3. Menţionaţi câte un domnitor al Ţării Româneşti, precizat în sursa A, respectiv în sursa B.                                                                6 puncte

4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că acţiunea militară a Imperiului Otoman a avut consecinţe nefavorabile pentru statul român în plan politic.                                                                                                                                      3 puncte

5. Scrieţi, pe foaia de examen, două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, selectate din sursa A.                                                       7 puncte

6. Prezentaţi alte două conflicte din spaţiul românesc, desfăşurate în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii, în afara celor precizate în surse.                                                                                                                                                                                                      6 puncte

7. Menţionaţi o asemănare între două acţiuni diplomatice la care au participat românii în Evul Mediu.                                               4 puncte               

Porni

 SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte)

     Citiţi cu atenţie sursele istorice de mai jos:

    „Transformarea regimului pluralist autoritar, pe care Mussolini îl instaurase [în Italia] după Marşul asupra Romei, într-o dictatură totalitară (…) datează (…) din anii 1925-1926. (…) Monarhia este susţinută, dar regele (...) este constrâns doar la rolul de reprezentare. Senatul este menţinut şi el doar pentru a se putea exploata referinţa la antica instituţie romană şi  pentru a cruţa fosta clasă conducătoare, dar chiar dacă membrii acestei înalte adunări sunt încărcaţi de oameni din partea regimului, ei nu au nicio putere concretă. Camera Deputaţilor este aleasă în condiţii care o fac să depindă strict de partid. (…) Esenţa puterii aparţine în fapt „Ducelui” [Mussolini]. În principiu acesta nu dă socoteală decât în faţa regelui şi  are mari atribuţii economice în calitate de ministru al corporaţiilor şi  militare ca sef suprem al armatei. El numeşte şi  revocă miniştrii care nu sunt decât simpli executanţi şi  poate legifera prin decret-lege fără control parlamentar. (...) Partidul unic are drept misiune înregimentarea şi  supravegherea populaţiei (...). El participă la menţinerea ordinii cu ajutorul miliţiei (...). La această dată [1940] însuşi Partidul Naţional Fascist numără 3 milioane de membri.”

                                               (S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei)

Pornind de la această sursă, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi partidul precizat în sursa dată.                                                                            2 puncte

2. Precizaţi, pe baza sursei date, o caracteristică a Camerei Deputaţilor.                       2 puncte

3. Menţionaţi un regim politic şi  un spaţiu istoric, la care se referă sursa dată.               6 puncte

4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la Senat.                                    6 puncte

5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la atribuţiile lui Mussolini în stat, susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă.                                                          10 puncte

6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia practicile politice democratice reprezintă o caracteristică a Europei secolului al XX-lea. (Se punctează pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi  concluzia.)                                4 puncte

 

 

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre implicarea României în relaţiile internaţionale (secolele al XIX-lea – al XX-lea), având în vedere:

• menţionarea unei acţiuni desfăşurate de România în relaţiile internaţionale din a doua jumătate a secolului al XIX-le
• menţionarea unei cauze a aderării României la una dintre marile alianţe la începutul secolului al XX-lea şi  prezentarea unei consecinţe a acestei aderări pentru statul român
• menţionarea a două acţiuni ale regimului stalinist din România desfăşurate în relaţiile internaţionale şi precizarea unei asemănări între acestea;
• formularea unui punct de vedere referitor la atitudinea regimului naţional-comunist din România faţă de „Războiul Rece” şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric 

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

 

 

Rezolvare

 

Subiectul I

1. Curtea de Argeş.

2. Secolul XV.

3. Domnitorul precizat în sursa A este Mircea cel Bătrân, iar cel din sursa B este Vlad Ţepeş.

4. Sursa B.

5. Informaţia cauză: „[Deoarece] oastea românească nu avea mai mult de 10.000 de oameni”, 

    Informaţia efect: „Mircea cel Bătrân a adoptat tactica luptelor de hărţuială”.

   (Aceasta este una dintre posibilele rezolvări. În text mai pot fi găsite şi alte informaţii aflate în relaţie cauză-efect).

6.   Alte două conflicte militare din spaţiul românesc desfăşurate în Evul Mediu sunt campania sultanului Mehmed al II-lea împotriva lui Ştefan cel Mare din vara anului 1476 şi campania marelui vizir Sinan Paşa din 1595, împotriva lui Mihai Viteazul.

După victoria lui Ştefan cel Mare de la Vaslui (1475), împotriva unei numeroase oşti turceşti conduse de Suleiman Paşa, sultanul Mehmed al II-lea a venit prsonal, în vara anului 1476, în fruntea unei armate, cu scopul de a cuceri Moldova. Ştefan a adunat oastea cea mare, dar turcii i-au pus pe tătari să atace nordul Moldovei, astfel că voievodul a trebuit să le dea drumul ţăranilor să-şi apere gospodăriile. A rămas să lupte doar oastea cea mică. Bătălia s-a dat la Războieni şi a fost câştigată de turci, dar moldovenii nu au suferit pierderi mari. Ei s-au retras în cetăţi, iar sultanul, după mai multe asedii, nu a reuşit să cucerească nicio cetate, şi a decis să se retragă. În timpul retragerii, moldovenii i-au hărţuit pe turci şi le-au împiedicat aprovizionarea, iar în tabăra turcească a izbucnit şi o epidemie de ciumă. Astfel, pagubele campaniei au fost foarte mari, iar rezultatul politic concret aproape nul.

În anul 1594 Mihai Viteazul a declanşat revolta împotriva Imperiului Otoman: a ucis creditorii turci din Bucureşti, a refuzat plata tributului, a încheiat un tratat de alianţă cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Drept urmare, în vara anului 1595, o armată condusă de marele vizir Sinan Paşa a trecut Dunărea pentru a-l pedepsi pe domnitor. Mihai dispunea de o mică armată, comparativ  cu cea turcească şi de un ajutor primit din Transilvania. El a dat atacul decisiv împotriva avangardei turceşti la Călugăreni, pe râul Neajlov. Românii au obţinut o victorie tactică pentru că turcii au suferit mari pierderi şi s-au retras de pe câmpul de bătălie. Exemplul  personal al lui Mihai a avut un rol foarte important: el a participat direct la luptă, a ucis unul dintre comandanţii turci şi l-a pus pe fugă pe un altul. Sinan Paşa a căzut în apa Neajlovului în timpul confruntării. Din cauză că lupta s-a dat doar cu avangarda armatei turceşti, Mihai a hotărât să se retragă spre munţi, aşteptând ajutor de la Sigismund. Turcii între timp au ocupat capitala şi o parte din sudul ţării şi au început organizarea ţării în paşalâc. La scurt timp, domnitorul a primit ajutor din Transilvania şi Moldova, dar şi de la Austria şi Toscana, a reluat ofensiva şi a reuşit să-i alunge pe turci. Lupta decisivă s-a dat la Giurgiu,unde turcii au fost înfrânţi.

(Aceasta este una dintre posibilele rezolvări. Pot fi luate şi alte conflicte, iar prezentarea lor poate fi şi mai scurtă).

7. Două acţiuni diplomatice la care au participat românii  în Evul Mediu sunt tratatul de alianţă semnat de domnitoruluiŢării Româneşti, Mircea cel Bătrân, cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1395) şi tratatul domnitorului Moldovei, Ştefan cel Mare, cu regele Ungariei, Matia Corvin (1475). O asemănarea între aceste două acţiuni diplomatice este că ambele au ca scop lupta împotriva Imperiului Otoman.

(Aceasta este una dintre posibilele rezolvări. O asemănare ar putea fi, de exemplu, şi faptul că cei doi domnitori au ales să încheie tratate de alianţă cu acelaşi stat, Ungaria).

 

Subiectul al II-lea

1. Partidul Naţional Fascist

2. „Camera Deputaţilor este aleasă în condiţii care o fac să depindă strict de partid”.

3. Un regim politic menţionat în sursă este „dictatura totalitară”, iar un spaţiu istoric este Italia.

4. „Senatul este menţinut şi el doar pentru a se putea exploata referinţa la antica instituţie romană”, iar membrii săi „nu au nicio putere concretă”. (Există şi alte informaţii referitoare la Senat care pot fi notate în răspuns.)

5.  Mussolini are atribuţii foarte mari în conducerea statului. Acestea sunt atât legislative cât şi executive,  arătând că este încălcat principiul separaţiei în stat. Mai mult, atribuţiile sale legislative şi executive sunt aproape nelimitate, iar Parlamentul este redus la o instituţie decorativă:  Mussolini nu răspunde în faţa Parlamentului, aşa cum ar fi fost normal pentru un membru al executivului, ci doar în faţa regelui (formal), poate da legi în locul Parlamentului fără să fie controlat de acesta, controlează economia Italiei, din funcţia de ministru al corporaţiilor.

Mussolini „nu dă socoteală decât în faţa regelui şi are mari atribuţii economice în calitate de ministru al corporaţiilor”. „El poate legifera prin decret-lege fără control parlamentar”.

6. Principalele practici ale unui regim democratic sunt: respectarea separaţia puterilor în stat, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, existenţa mai multor partide politice, dreptul de vot universal. 

Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri politice liberale în secolul al XIX-lea (regimuri care prevedeau în constituţiile lor şi respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), devin, după 1918, state democratice, prin introducerea dreptului de vot universal. Totuşi, unele state europene au ajuns la scurt timp (în anii ’20 - 30’) regimuri autoritare sau totalitare. În a doua jumătate a secolului XX Europa s-a împărţit în două, din perspectiva regimului politic: în vest statele au ajuns să aibă toate regim democratic, iar în est, regim totalitar comunist. După căderea regimurilor comuniste în 1989, toate statele europene revin la regimul democratic prin instituirea pluripartidismului şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Din cauză că până la sfârşitul secolului XX toate statele europene respectă, cel puţin formal, practicile democratice, putem spune că democraţia este o caracteristică a Europei în această perioadă.

 

Subiectul al  III-lea

România s-a constituit ca stat în 1859, dar era un stat vasal Imperiului Otoman, deci nu avea dreptul la o politică externă proprie. Abia după proclamarea independenţei ( 9 mai 1877) şi, mai ales, după recunoaşterea ei pe plan internaţional (1878), România se implică activ în relaţiile internaţionale. În secolul XX ţara noastră se remarcă, din punct de vedere militar, prin participarea la Războaiele Mondiale, iar din punct de vedere diplomatic, ca membru al unor organizaţii suprastatale mondiale (Societatea Naţiunilor apoi ONU) sau europene (Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică în perioada interbelică, CAER şi Pactul de la Varşovia în perioada comunistă) .

Una dintre primele acţiuni importante desfăşurată de România în relaţiile internaţionale este aderarea, în 1883, la Tripla Alianţă (Puterile Centrale), alianţă militară alcătuită din Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Astfel se spera ca România să primească ajutor în cazul unei agresiuni ruseşti. Carol I şi primul-ministru Ion C. Brătianu considerau că, în acel moment, cel mai mare pericol la adresa siguranţei României îl reprezenta Rusia. Totuşi, acest tratat a fost ţinut secret, întrucât opinia publică românească era profranceză şi antiaustriacă.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, marile puteri europene au realizat două alianţe: Antanta (Marea Britanie, Franţa, Rusia) şi Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia). Acestea au devenit cele două tabere care s-au confruntat în Primul Război Mondial. În 1914, când a izbucnit războiul, România a rămas neutră. Românii au aderat apoi la Antanta din cauză că doreau eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei de sub stăpânirea Austro-Ungariei. În august 1916 s-a semnat Tratatul de alianţă cu Antanta, care prevedea că România se obligă să declare război şi să atace Austro-Ungaria, iar puterile Antantei îi recunosc dreptul de a anexa teritoriile austro-ungare locuite de români.

Consecinţa imediată a aderării României la Antanta a fost participarea ţării noastre la Primul Război Mondial. Trupele române au trecut Carpaţii (august) şi au înaintat, timp de o lună, în Transilvania. Trupele germane au venit în ajutorul Austro-Ungariei, atacând pe două fronturi: în Dobrogea şi apoi în Transilvania. În noiembrie 1916 trupele germane şi aliaţii lor au ocupat sudul României. Guvernul român şi armata s-au mutat în Moldova, capitala devenind Iaşul. În iarna anului 1917, armata română s-a refăcut cu ajutorul misiunii militare franceze condusă de generalul Berthelot. În vara anului 1917, românii şi aliaţii ruşi au început ofensiva împotriva armatelor austro-ungare şi germane de-a lungul frontului care se stabilizare în 1916 pe linia Oituz-Focşani-Galaţi. În iulie-august românii au câştigat luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Deşi în aprilie 1918 România a încheiat o pace separată cu Puterile Centrale, în noiembrie a reintrat în război, fiind alături de Antanta când Germania a capitulat. Principala consecinţă a participării României la război a fost unirea provinciilor româneşti aflate sub stăpânire străină cu România, şi implicit realizarea Marii Uniri.

Politica externă a României din perioada interbelică a avut drept scop realizarea unui sistem de alianţe care să-i garanteze păstrarea graniţelor şi implicarea în acordurile internaţionale create pentru a menţine pacea mondială. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în România s-a instaurat regimul comunist, prin presiunile făcute de sovietici. În relaţiile internaţionale s-a declanşat Războiul Rece, un conflict ideologic dus între S.U.A. şi statele democratice, pe de o parte, şi U.R.S.S. şi statele comuniste pe de altă parte (1946-1991). Cele două tabere şi-au creat propriile organizaţii economice şi militare. România, condusă de Gheorghiu Dej, a adoptat poziţia sovietică în toate problemele de politică internaţională până la sfârşitul anilor ’50. Ea a aderat la organizaţiile suprastatale iniţiate de U.R.S.S. în Europa: organizaţia economică numită CAER (1949) şi organizaţia militară Pactul de la Varşovia (1955). O asemănarea între aceste două acţiuni de politică externă este aceea că, în ambele situaţii, România este între membrii fondatori ai organizaţiei din care face parte. 

În anii ’60 România se distanţează de U.R.S.S.. atât în plan intern, cât şi în plan extern. În perioada naţionalismului comunist (1965-1989), Nicolae Ceauşescu a transformat independenţa faţă de sovietici într-o marcă a politicii sale externe. El a adoptat o politică de neutralitate în unele dintre crizele importante ale Războiului Rece. Una dintre acestea a fost provocată de Israel, în 1967, când, în aşa-numitul „război de 6 zile”, a ocupat teritorii ale mai multor state arabe. România a fost singurul stat comunist care nu a rupt legăturile diplomatice cu Israelul. Atitudinea de depărtare faţă de U.R.S.S. a adus multe beneficii României în relaţiile cu Occidentul, în anii ’70. Dar după 1985, când U.R.S.S. a început să se reformeze, opoziţia lui Ceauşescu faţă de conducerea sovietică a creat o imagine defavorabilă regimului comunist de la Bucureşti.

Implicarea României în relaţiile internaţionale în secolele XIX şi XX a avut obiective diferite, în funcţie de realităţile fiecărei epoci. Politica externă a României în perioada 1878-1918 a avut ca scop realizarea statului naţional unitar, iar în perioada interbelică, păstrarea unităţii teritoriale a României şi menţinerea păcii în lume. În perioada regimului comunist, politica externă a României a fost raportată în primul rând la U.R.S.S., în contextul în care principala problemă a relaţiilor internaţionale a fost Războiul Rece. Alinierea necondiţionată la politica internaţională a Uniunii Sovietice este specifică perioadei 1948-1956, distanţarea faţă de Uniunea Sovietică şi chiar opoziţia faţă de aceasta în unele probleme internaţionale a caracterizat anii ’60 - ’80.

 

Bacalaureat, iulie 2015

SUBIECTUL I  (30 de puncte)

Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

 

       A. „În 1948 se creează Securitatea [...]. Sub directa supraveghere a acesteia au loc toate arestările şi detenţiile din închisori, de pe şantierele Canalului Dunăre - Marea Neagră, din Bărăgan. La ordinul lui Stalin (căruia Gheorghiu-Dej i se supune slugarnic), în iunie1951, începe, în cele mai inumane condiţii, deportarea a 10 288 de familii în Bărăgan sau în Moldova. [...] În închisori şi lagăre se trece la un regim de suprimare neînchipuit de dur. 

În cultură se aplică acelaşi model de la răsărit, ca ş i în toate celelalte domenii. Se distrug sau se rescriu valorile tradiţionale. Relaţiile cu Occidentul sunt complet întrerupte. Învăţământul este reorganizat după modelul sovietic. [...] Pân ă şi manualele sunt traduse din limba rusă (limbă care devine obligatorie din clasa a IV-a primară). [...] Istoria naţională este rescrisă pe baze marxist-leniniste şi pe criteriile prieteniei cu Uniunea Sovietică. O nouă lege a învăţământului las ă pe dinafară toate cadrele didactice care nu voiau să colaboreze cu noul regim. [...] Presa de opoziţie e interzisă. Ministerul Propagandei este transformat în Ministerul Informaţiilor pentru a controla presa, radioul, cinematografia, teatrul. În 1948 erau interzise 8000 de titluri de cărţi şi reviste.” 

(I. Bulei, O istorie a românilor )

 

      B. „În 1963, pentru prima oară, România votează la ONU altfel decât Uniunea Sovietic ă. Ulterior, pe măsura acutizării conflictului chino-sovietic, pe care Gheorghiu-Dej se oferă să-l medieze, voturile independente ale României se înmulţesc. Regimul capătă respectabilitate în ochii Occidentului, interesat să slăbească coeziunea Pactului de la Varşovia. [...]. Delegaţii economice române şti sunt primite în Elveţia, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Italia, în Japonia. În 1962 se semnează un acord cu un consorţiu anglo-francez pentru construirea Combinatului siderurgic de la Galaţi. [...] Refuzând s ă secondeze Moscova în dorinţele sale de hegemonie asupra mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, România îşi ia ca aliaţi China şi încurajările Occidentului. Şi, profitându-se de conflictul chino-sovietic, într-o declaraţie din aprilie 1964 a PMR, cunoscută ca «Declara ţia de independenţă», se afirm ă dreptul la libera manifestare a fiecărui partid comunist. [...] Detaşarea lui Gheorghiu-Dej de Moscova trebuie explicată prin teama lui de procesul de destalinizare [...] care substituie, înţările «socialiste», echipele instaurate la putere de Stalin după 1945 şi care putea aduce schimbări nedorite şi în echipa conducătoare de la Bucureşti. 

                                                                                                                                 (Ion Bulei, O istorie a românilor)

 

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi, din sursa A, instituţia de represiune înfiinţată în 1948.                                                               2 puncte

2. Precizaţi, din sursa B, o informație referitoare la relațiile economice ale statului român.                          2 puncte

3. Numiţi doi conducători politici la care se referă atât sursa A, cât şi sursa B.                                               6 puncte

4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că atitudinea României faţă de Uniunea Sovietică este apreciată de Occident.                                                                                                              3 puncte

5. Scrieţi o relaţie cauză-efect stabilită între două informaţii selectate din sursa A, precizând rolul fiecăreia dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect).                                                                                                  7 puncte

6. Prezentaţi alte două practici politice totalitare utilizate în România, în afara celor la care se referă sursele date.

                                                                                                                                                                   6 puncte                                                                              

7. Menţionaţi o asemănare între acţiunile desfășurate în România, în perioada postdecembristă.            4 puncte

 

SUBIECTUL al II-lea                                                                                                                          (30 de puncte)

Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

       „Războiul s-a reluat cu înverșunare pe frontul din Moldova în iulie 1917, când generalul Averescu a pornit ofensiva de lângă Mărăști, în cadrul efortului general [...] de a învinge Puterile Centrale. Dar după câteva zile de succese, Averescu a oprit operațiunea pentru că situația din Galiția se agravase, iar trupele ruse din Moldova se dezorganizau, lipsite de disciplină și demoralizate. La 24 iulie/6 august, Mareșalul von Mackensen a lansat la rândul său o ofensivă puternică al cărei obiectiv era să dea o lovitură decisivă armatelor română și rusă și să oblige

România să iasă din război. Luptele îndârjite au atins punctul culminant la 6/19 august, la Mărășești, când armata română a oprit înaintarea trupelor austriece și germane și a pus practic capăt ofensivei acestora. 

Dar s-a ivit un nou pericol. La sfârșitul verii lui 1917 evenimentele revoluționare din Rusia amenințau să dezorganizeze frontul de luptă și să submineze stabilitatea socială și politică din Moldova. [...] La 18 februarie/3 martie 1918, noul guvern bolșevic al Rusiei a semnat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale și a ieșit din război, lipsind România de sprijinul rus și izolând-o de Occident. Două luni mai târziu, guvernul român, acum condus de [...] Alexandru Marghiloman, a semnat Tratatul de la București, prin care România devenea dependentă politic și economic de Puterile Centrale. 

Dar evenimente hotărâtoare pe câmpurile de luptă au schimbat repede soarta României. Pe frontul de vest aliații au zădărnicit ofensiva germană finală din iulie 1918 și au început să înainteze constant spre Germania, iar în nordul Italiei au respins armatele austro-ungare și au obligat Austro-Ungaria să accepte un armistițiu [...]. ”

                                     (M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor, Istoria României )

 

Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi generalul român, precizat în sursa dată.                                                                                      2 puncte

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa dată.                                                                                     2 puncte

3. Menţionaţi alianța și o acțiune diplomatică desfășurată de aceasta, precizate în sursa dată.                6 puncte

4. Menţionaţi, din sursa dată, două acțiuni care au loc pe frontul de vest.                                            6 puncte

5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la evenimentele de pe frontul din Moldova, susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă.                                                                              10 puncte

6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia România se implică în relațiile internaționale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea prin acțiuni militare sau diplomatice. (Se punctează prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia). 4 puncte

 

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre spaţiul românesc, de la autonomii

locale la implicarea în relaţiile internaţionale din Evul Mediu, având în vedere:

- menţionarea a două autonomii locale, din spaţiul românesc, din secolele al IX-lea – al XIII-lea;

- menționarea a două cauze ale înfiinţării instituţiilor centrale medievale şi precizarea unei instituţii centrale din spaţiul românesc;

- prezentarea unei acţiuni diplomatice desfăşurate de un reprezentant al spațiului românesc, în secolul al XV-lea;

- formularea unui punct de vedere referitor la acţiunile militare desfăşurate în spaţiul românesc, în secolul al XVI-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea eseului, evidenţierea relaţiei cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

 

 

 

Rezolvare

 

Subiectul I

1. Securitatea.

2. În 1962 se semnează un acord cu un consorţiu anglo-francez pentru construirea Combinatului siderurgic de la Galaţi.

3. Gheorghiu Dej şi Stalin.

4. B.

5. Informaţia cauză: „Ministerul Propagandei este transformat în Ministerul Informaţiilor”

    Informaţia efect: „pentru a controla presa, radioul, cinematografia, teatrul”.

6.    Una dintre caracteristicile regimurilor totalitare este controlul total al statului asupra economiei. În regimul comunist acest control se realizează prin trecerea tuturor averilor (a mijloacelor de producţie, în limbaj marxist) din proprietatea privată în proprietatea statului. Două practici specifice regimurilor comuniste, care au dus foarte rapid la controlul total al statului asupra economiei, au fost naţionalizarea industriei şi colectivizarea agriculturii. 

      În România, naţionalizarea industriei, mai exact trecerea tuturor întreprinderilor şi băncilor în proprietatea statului, s-a realizat  în 1948. Drept urmare, a fost desfiinţată iniţiativa privată şi toată economia a devenit de stat. S-a început apoi un program de industrializare forţată în încercarea de a transforma România din stat agrar în stat industrial. Accentul s-a pus pe industria grea (cu precădere siderurgia). Au fost elaborate nişte planuri cincinale, după model stalinist, care fixau obiectivele economice pentru o perioadă de 5 ani pentru fiecare ramură industrială. Angajaţii care erau suspectaţi că nu îşi dau toată silinţa pentru îndeplinirea planului erau consideraţi sabotori şi puteau fi închişi.

        În agricultură, comuniştii urmăreau colectivizarea, adică trecerea pământurilor din proprietatea privată în proprietatea statului. Totuşi, pentru a câştiga încrederea ţăranilor, primul guvern comunist a făcut o amplă reformă agrară, în 1945, prin care ţăranii au fost împroprietăriţi, iar marile proprietăţi au fost reduse la maxim 50 de hectare. În 1949, partidul a decis desfiinţarea micii proprietăţi rurale, încurajându-se crearea unor gospodării agricole colective şi de stat. Deoarece ţăranii refuzau să renunţe la proprietăţile lor, s-a început o campanie de propagandă, arătându-se beneficiile colectivizării, şi în acelaşi timp au fost impuse dări foarte mari către stat (cote) care duceau la ruinarea ţăranilor. Aceste cote erau astfel repartizate încât cei care aveau mai mult pământ rămâneau cu mai puţine recolte decât ţăranii săraci. După 1958 s-a început colectivizarea forţată. Comuniştii au trecut la metode foarte dure (şantajul, bătaia, închisoarea, deportarea) pentru a-i face pe ţărani să renunţe la proprietate. În 1962 s-a încheiat colectivizarea agriculturii, peste 90% din suprafaţa agricolă a ţării ajungând în proprietatea statului.

7.   După 22 decembrie 1989, în România au loc schimbări instituţionale fundamentale. Chiar la sfârşitul anului, a fost dat un decret prin care s-a revenit la pluripartidism, în 1990 au fost restituite loturile agricole luate în anii colectivizării către foştii proprietari sau urmaşii lor, în 1991este adoptată constituţia care garantează drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi instituie separaţia puterilor în stat. Asemănarea între aceste acţiuni este aceea că ele urmăresc trecerea României de la regimul totalitar comunist, bazat pe partidul unic şi proprietate de stat, la regimul democratic, bazat printre altele, pe pluripartidism, separaţia puterilor în stat, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi respectarea proprietăţii private.

 

Subiectul al II-lea 

1. Averescu

2. Secolul XX

3. Alianţa menţionată este Puterile Centrale, iar o acţiunea diplomatică este tratatul de la Brest-Litovsk.

4. Două dintre acţiunile care au loc pe frontul de vest sunt înaintarea aliaţilor spre Germania şi respingerea armatelor austro-ungare din nordul Italiei.

5.  În vara anului 1917, pe frontul din Moldova, au fost reluate luptele armatei române cu trupele Puterilor Centrale, prin atacul generalului Averescu la Mărăşti şi au continuat, apoi, cu un contraatac germano-austriac la Mărăşeşti. Victoria românilor de la Mărăşeşti a stopat războiul ofensiv al Puterilor Centrale pe frontul românesc, oprindu-le înaintarea spre est. 

„Războiul s-a reluat cu înverșunare pe frontul din Moldova în iulie 1917, când generalul Averescu a pornit ofensiva de lângă Mărăști, în cadrul efortului general [...] de a învinge Puterile Centrale”. 

„Luptele îndârjite au atins punctul culminant la 6/19 august, la Mărășești,când armata română a oprit înaintarea trupelor austriece și germane și a pus practic capăt ofensivei acestora”. 

6.  „Criza orientală”, a fost o problemă diplomatică pe care a creat-o, în relaţiile internaţionale, decăderea Imperiului Otoman în perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XX. Criza orientală s-a manifestat prin pierderea, de către Imperiul Otoman, a unor teritorii în favoarea marilor puteri vecine, în principal Rusia şi Imperiul Habsburgic, sau prin lupta de eliberare a popoarelor supuse sau vasale Imperiului Otoman. În 1875 criza orientală s-a redeschis prin revoltele bosniacilor şi bulgarilor  împotriva dominaţiei turceşti. Rusia dorea să acorde ajutor militar balcanicilor, urmărind slăbirea Imperiului Otoman şi creşterea influenţei ei în această zonă. 

      România a profitat de acest context favorabil pentru a-şi obţine independenţa. Mai întâi a încheiat o convenţie militară cu Rusia (4 aprilie1877), prin care se acorda dreptul de liberă trecere a trupelor ruseşti spre Peninsula Balcanică pe teritoriul  românesc. De la bun început România a dorit să se implice şi din punct de vedere militar, dar Rusia a refuzat ajutorul. La 9 mai 1877, Parlamentul României a proclamat independenţa naţională. La scurt timp de la începerea ostilităţilor cu Imperiul Otoman, trupele ruseşti au fost pe punctul de a fi învinse la asediul Plevnei, cea mai puternică fortificaţie otomană din Balcani. La solicitarea Rusiei, trupele române au trecut Dunărea, sub conducerea regelui Carol I. În urma unui asediu care a durat două luni, Plevna a fost cucerită (noiembrie 1877) de armatele ruso-române. Au urmat alte câteva victorii, în urma cărora Imperiul Otoman a capitulat (februarie 1878). Ca urmare a implicării în această etapă a crizei orientale, România a obţinut independenţa, prin Tratatul de pace de la Berlin (1878).  Războiul din 1877-1878 a avut drept consecinţă şi pierderea de către Imperiul Otoman a controlului unei mari părţi din Peninsula Balcanică (Serbia şi Muntenegru devin state independente, iar Bulgaria devine stat autonom). 

Subiectul al III-lea

         În Evul Mediu, românii au locuit în trei teritorii distincte din punct de vedere politic: Ţara Românească şi Moldova s-au constituit ca state independente, iar Transilvania a fost provincie autonomă a Ungariei, până la jumătatea secolului al XVI-lea, când a devenit şi ea stat. Cu tot acest destin statal diferit, Ţara Românească şi Moldova au o organizare politică similară, creându-şi instituţii asemănătoare, iar din punct de vedere al statutului internaţional, după 1541, toate trei se regăsesc, în ipostaza de state vasale Imperiului Otoman.

       La începutul Evului Mediu românii erau organizaţi în nişte formaţiuni politice autonome prestatale alcătuite din uniuni de obşti săteşti, numite cnezate, voievodate, ţări, codrii sau câmpuri. Primele astfel de autonomii sunt atestate în Transilvania, Cronica „Gesta Hungarorum”  („Faptele ungurilor”) scrisă de notarul unui rege maghiar din secolul al XII-lea, prezintă istoria venirii maghiarilor în Ungaria (în 896) şi, în acest context, precizează informaţii despre organizarea politică a Transilvaniei. Anonymus aminteşte că, la sfârşitul secolului al IX-lea, existau în Transilvania voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut. În secolul al XIII-lea, documentul „Diploma Cavalerilor Ioaniţi” (1247) atestă existenţa, pe teritoriul viitorului stat Ţara Românească, a altor formaţiuni prestatale româneşti: cnezatele lui Ioan şi Farcaş, voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi Ţara  Severinului.

      Formaţiunile din interiorul arcului carpatic sunt cucerite treptat de regatul Ungarie, în secolele XI-XIII, alcătuind voievodatul Transilvaniei.Prin unificarea autonomiilor politice de la sud şi est de Carpaţi se întemeiază, în secolul al XIV-lea, statele Ţara Românească şi Moldova. Instituţia domniei se naşte în acest proces de unificare teritorială. Cauza principală a creării ei este nevoia de apărare în faţa unor puteri străine, Ungaria în cazul Ţării Româneşti, hanatul tătar şi apoi Ungaria, în cazul Moldovei. Însăşi titulatura domnească arată că scopul principal al acestei instituţii este cel de apărare: şeful statului este „mare voievod şi domn”, marele voievod fiind comandantul militar suprem. Ţara Românească şi Moldova îşi continuă drumul statalităţii, prin crearea altor instituţii centrale, care să permită funcţionarea eficientă în plan intern şi implicarea în relaţiile internaţionale: Sfatul Domnesc, Adunarea Ţării, Armata, Biserica. Sfatul Domnesc era alcătuit din boierii cu dregătorii, care îl ajutau pe domnitor în conducerea  statului. Pe parcursul secolelor al XIV-lea şi al XV-lea au apărut cele mai importante dregătorii, care arată centralizarea problemelor administrative, fiscale, judecătoreşti etc. în spaţiul românesc.

Domnitorii români s-au implicat în relaţiile internaţionale în Evul Mediu în principal în contextul expansiunii otomane, fie în campanii militare ofensive sau defensive, fie în acţiuni diplomatice care aveau ca scop găsirea unor aliaţi cu sprijinul cărora apărarea graniţelor şi a independenţei statului să fie mai eficientă. În secolul al XV-lea domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare (1457-1504), a avut cea mai amplă politică diplomatică dintre toţi conducătorii români. La urcarea sa pe tron, Moldova era plătitoare de tribut turcilor (predecesorul său, Petru Aron, fusese cel care acceptase această obligaţie pentru ţară). După ce a rezolvate alte probleme interne şi externe, Ştefan a hotărât să refuze plata tributului către Imperiul Otoman, fapt ce a determinat un atac al oştilor otomane chiar în miez de iarnă, în ianuarie 1475. Ştefan a reuşit să obţină o victorie zdrobitoare în bătălia de la Vaslui, împotriva oştilor conduse de Suleiman Paşa, dar el a înţeles că această primă confruntare este doar începutul unui conflict de durată. De aceea, în vara anului 1475, Ştefan cel Mare a încheiat o alianţă antiotomană cu regele Ungariei, sub forma unui tratat de vasalitate, în care Ştefan promitea ajutor într-o eventuală campanie contra turcilor. Matia însuşi a trimis ajutor lui Ştefan, în august 1476, după bătălia de la Războieni, dar trupele maghiare nu au mai apucat să intre în Moldova deoarece sultanul a hotărât retragerea.

       Mihai Viteazul (1593-1601) a fost domnitorul cu cea mai amplă activitate militară din secolul al XVI-lea, Acţiunile sale la nordul şi sudul Dunării ne determină să-l considerăm voievodul român cu cel mai mare impact în relaţiile internaţionale. Imperiul Otoman ajunsese la vremea  respectivă la maxima sa întindere, constituind o ameninţare chiar şi pentru Europa Occidentală. La scurt timp după urcarea pe tron, în 1594, Mihai a declanşat revolta împotriva turcilor (a ucis creditorii turci din Bucureşti, a refuzat plata tributului, a atacat cetăţile turceşti de la Dunăre), determinând, în vara anului 1595, o campanie militară de pedepsire condusă de marele vizir Sinan Paşa. Românii au obţinut o victorie tactică la Călugăreni, dar, din cauză că lupta s-a dat doar cu avangarda armatei turceşti, Mihai a hotărât să se retragă spre munţi, aşteptând ajutor de la aliatul său, principele Transilvaniei, Sigismund Bathory. La scurt timp, domnitorul a primit ajutor, a reluat ofensiva şi a reuşit să-i învingă pe turci la Giurgiu. Mihai a trecut apoi la sudul Dunării, unde a declanşat un atac pustiitor asupra cetăţilor otomane. Aceste acţiuni militare i-au determinat pe turci ca în 1597 să încheie un tratat de pace favorabil lui Mihai: îi este recunoscută domnia pe viaţă şi scad semnificativ tributul

       Războaiele antiotomane purtate de români au permis menţinerea religiei creştine şi a integrităţii statelor româneşti, chiar dacă Ţările Române aveau numeroase obligaţii faţă de turci. Comparativ cu ceea ce se întâmplă în Europa centrală şi răsăriteană în această perioadă, unde state mult mai puternice şi-au pierdut identitatea statală, situaţia Ţării Româneşti, a Moldovei şi a Transilvaniei este mult mai bună. Luptele antiotomane ale voievozilor români au împiedicat turcii să îşi extindă graniţa dincolo de linia Dunării şi să-şi mărească puterea politică.