Mongolii. Tătarii
Tătarii sunt originari din nordul-estul Mongoliei, trăind, la începutul evului mediu între lacul Baikal şi deşertul Gobi. Unii istorici susţin că ei fac parte din familia popoarelor mongole, iar alţii consideră că sunt de neam turcic. Triburile tătare se războiau între ele şi ajungeau să se cucerească unele pe altele, alcătuind confederaţii mari numite ulus. Aristocraţii triburilor se numeau noioni. Conducătorul unei uniuni de triburi, hanul, era ales în mod democratic de delegaţii clanurilor într-un mare sfat numit kurultai. Tătarii şi mongolii aveau ca zeu suprem pe Tanri, zeul atotputernic al cerului. În secolul VIII tătarii trăiau între mai multe triburi de mongoli. La sfârşitul secolului XII, triburile lor au fost cucerite de conducătorul mongol Temugin (Ginghis Han), iar tătarii au fost integraţi în armata şi administraţia imperiului marelui cuceritor mongol. În perioada 1195-1205, Temugin a unificat sub conducerea sa toate triburile mongolo-tătare, iar în 1206 toţi nobilii triburilor cucerite l-au proclamat han la kurultai-ul de pe râul Onon. Temugin a impus un cod de legi foarte sever, numit Yasa, care a devenit celebru pentru că toţi cei care îl încălcau erau aspru pedepsiţi. Aşa a început epopeea celui mai mare imperiu cunoscut în istorie, care se întindea de la marea Chinei până la gurile Dunării şi de la marginea Siberiei la Golful persic şi Oceanul Indian. Întemeietorul acestui imperiu,Temugin, numit apoi Ginghis Han (1206-1227) este cel mai mare cuceritor al tuturor timpurilor. În campaniile sale militare, Ginghis Han s-a bazat pe credinţa şi vitejia a patru mari comandanţi militari supranumiţi cei patru lupi cu colţi de fier: Kubilay, Djelme, Djebe şi Subotay şi pe fii săi Djuci, Djagatay şi Ogoday.
Ginghis Han a început campaniile sale de cucerire prin atacuri pustiitoare asupra Chinei, distrugând în 1215 oraşul Pekin, pe care mongolii l-au devastat timp de o lună. O parte din nordul Chinei a fost cucerit după războaie care au durat 7 ani. Expansiunea a continuat prin cucerirea Imperiului Horezmului (1218-1220), care cuprinde atunci teritorii de azi ale Iranului, Irakului, Uzbekistanului,Turkmenistanului, Kazahstanului şi Afganistanului. Capitala sa era Samarkand, unul dintre cele mai bogate oraşe ale lumii medievale. Acest imperiu cu populaţie de religie islamică era condus de sultani dintr-o dinastie de origine turcă, fiind foarte prosper datorită drumurilor comerciale care îl străbăteau şi atelierelor meşteşugăreşti vestite. Horezmul a fost atacat de o armată mongolă de 200000 de oameni, iar pentru cucerirea cetăţilor s-au folosit arme de asediu (de exemplu, pentru cetatea Nişapur au fost utilizate 3000 de baliste, 700 de maşini de lansat vase cu petrol, 4000 de scări şi 2500 de roabe de transportat piatră). Tătarii au comis atrocităţi înfiorătoare pentru a descuraja orice rezistenţă a populaţiei în faţa cuceririlor şi orice revoltă ulterioară. Cetatea Otrar, care a rezistat unui asediu de 5 luni, a fost rasă de pe faţa pământului, iar guvernatorului ei, luat prizonier, i s-a turnat plumb topit în ochi şi urechi. În toate cetăţile care au opus rezistenţă populaţia a fost masacrată. De exemplu, populaţia din Balkhul a fost spânzurată după ce oraşul a fost cucerit, fiind cruţaţi doar 400 de meşteri iscusiţi. Locuitorii luaţi prizonieri din diverse teritorii erau trimişi în faţă la asedii şi erau puşi la munci istovitoare. În 1223 a început pătrunderea în zonele locuite de ruşi, prin cucerirea cnezatului Kievului. Trei comandanţi luaţi prizonieri au suferit o moarte groaznică: au fost întinşi pe pământ, iar tătarii au dansat pe ei, serbându-şi victoria. 10000 de locuitori din Novgorod şi Sviatopol au fost decapitaţi. În 1227 Ginghis Han a murit, iar la ceremonia de comemorare din 1229 au fost sacrificate 40 dintre cele mai frumoase fete din familiile nobiliare şi cei mai iubiţi cai ai lui, pentru a-l servi pe han în lumea de dincolo.
Ginghis Han a fost urmat la conducere de fiul său, Ogoday (1229-1241), după doi ani de conflicte între succesori. El s-a ocupat mai întâi de organizarea uriaşului său imperiu, pe care l-a împărţit în districte impozabile. Războaiele de cucerire au continuat, cel mai important comandant care a dus la îndeplinire dorinţele hanului a fost Batu. În 1236 Rusia a fost din nou invadată. Populaţia din Vladimir, adunată în biserică a fost arsă cu tot cu edificiul religios după asediul oraşului, din 1238.
În 1240 s-a dat ordin pentru cucerirea Ungariei şi Europei centrale, astfel s-a ajuns la marea invazie mongolă din 1241. Atacul s-a produs pe trei direcţii, cu trei armate: armata de nord, condusă de Baidar, Saiban şi Kaidu, armata de centru, armata principală, condusă de Batu şi Subotay şi armata de sud condusă de Kadan, Buri şi Bugeac. Armata de nord a devastat Polonia, Prusia, Cehia şi mai multe teritorii germane ajungând până în Saxonia. Singura oaste care a încercat o rezistenţă, compusă din 30000 de polonezi, germani, cavaleri templieri şi teutoni a fost nimicită în întregime. Armata de sud a devastat în lung şi în lat teritoriile viitoarelor state Moldova şi Ţara Românească, apoi a pătruns prin trecătorile Carpaţilor în Transilvania. Oraşul Sibiu şi mănăstirea ordinului Cistercian de la Cârţa au fost distruse. Prezenţa tătarilor în Carpaţii Meridionali este atestată şi de numele a numeroase văi, cheiuri şi vârfuri muntoase numite ale Tătarului. De exemplu, pe valea Ialomiţei, se găsesc: Cheile Tătarului, Colţii Tătarului, Munţii Tătarului, Valea tătarului, Peştera Tătarului, culminând cu masivul Bucegi, care ar putea fi amintirea comandantului Bugeac. Coloanele tătărăşti s-au întâlnit în faţa Budei cu cele conduse de Batu şi Subotay. Bătălia cu ungurii a avut loc la 17 martie: armata maghiară abia adunată a fost distrusă prin încercuire, iar resturile sale urmărite pentru nimicirea totală. Rege Ungariei, Bela al IV-lea, a reuşit să scape, urmând o potecă lăturalnică însoţit doar de câţiva credincioşi, ajungând apoi pe coasta Dalmaţiei. Coloanele tătare care l-au urmărit pe regele maghiar au ajuns astfel să prade Croaţia. Alte coloane plecate de la Buda au ajuns aproape de Viena. Salvarea Europei a venit datorită unui eveniment neprevăzut care i-a făcut pe toţi tătarii să se retragă: moartea hanului tătar Ogoday. Toţi nobilii tătari trebuia să ajungă de urgenţă la Karakorum, capitala statului, pentru a alege noul han.
Dealtfel, în perioada stăpânirii mongole în Asia s-a dezvoltat foarte mult comerţul pentru că toţi negustorii puteau călători în siguranţă pe drumuri de lungimi considerabile cu frecvente locuri de popas, numite mizil. De asemenea, la 25-30 de mile se găseau staţii de poştă cu 400 de cai, dintre care 200 gata înşeuaţi şi 200 la iarbă (în principal, pentru nevoile armatei). Aici existau case de oaspeţi numite odale unde călătorii găseau un aşternut. Pe marginea drumurilor au fost plantaţi pomi, de o parte şi de alta, o inovaţie în istoria comunicaţiilor terestre. De asemenea, hanii mongoli au emis hârtie-monedă unică în tot imperiul, ceea ce a facilitat tranzacţiile comerciale, şi au creat un sistem unic de măsuri şi greutăţi. Un alt exemplu prin care mongolii îşi arătau respectul pentru populaţia cucerită a fost faptul că prinţii ţărilor supuse participau la kurultai-ul pentru alegerea hanului.
După moartea lui Ginghis Han, administraţia imperiului a fost împărţită între cei patru fii ai lui: Djuci, Ogoday, Djagatay şi Tuluy. Ogoday a devenit şi mare han, reuşind să extindă stăpânirea în China. Cel mai important dintre urmaşii lui Ogoday a fost Kubilay (1260-1294), în timpul căruia au fost cucerite noi teritorii în Asia, între care China de Sud şi Coreea. Capitala statului a devenit Pekin. Chinezii s-au eliberat de sub stăpânirea mongolă în 1368. În Asia centrală, Urmaşii lui Djagatay, mort în 1242, au început certuri imediat după moartea sa; teritoriul a fost împărţit în mai multe ulusuri independente. Aici a apărut un mare conducător abia în 1370, Timur Lenk (Timur Cel Şchiop), într-un teritoriu, Transoxiana, care aparţinuse cândva Horezmului. Timur Lenk (1370-1405), după mai multe fapte de vitejie, a fost proclamat de prinţii mongolo-tătari drept urmaş al lui Ginghis Han. El a creat un imperiu ce va avea capitala la Samarkand, şi a cuprins Persia occidentală, Irakul de nord, Azerbaidjan, Georgia, Armenia, Turkmenistan, Uzbekistan, Pakistan şi nordul Indiei. Cruzimea lui împotriva populaţiei cucerite şi a inamicilor săi a devenit legendară. Timur Lenk i-a învins pe cei mai mari conducători ai vremii sale. În 1391 el a reuşit o mare victorie împotriva lui Toktamâş, hanul Hoardei de Aur. În 1398 a cucerit oraşul Delhi şi s-a proclamat împărat al Indiei. El l-a învins pe sultanul turcilor, Baiazid, în bătălia de la Ankara (1402) cu o armată de 140000 de oameni, în timp ce turcii aveau 85000. Timur a murit în 1405, în timp ce pregătea o mare expediţie în China. După moartea sa, imperiul s-a destrămat.
Djuci, cel mai mare fiu al lui Ginghis Han, murise înainte de moartea părintelui său, dar moştenirea a revenit copiii săi, Batu şi Orda. Teritoriul acesta a fost numit Ulusul Djuci. Batu Han (1237-1256) a organizat ulusul său, care avea centrul în Rusia, ca o mare putere care a dăinuit în timp fiind numită Hoarda de Aur (numele vine de la aur-centru, ca punct cardinal). El a ajuns cel mai puternic dintre toţi conducătorii de ulus mongoli, după marele han, şi a aşezat capitala sa pe Volga, la Sarai-Batu, oraş înfiinţat de el. Hoarda de Aur se întindea de la fluviile Sir Daria şi Ural până la gurile Dunării , iar în sud se întindea până în Crimeea şi munţii Caucaz. Urmaşul său, Berke Han (1257-1266), a acceptat religia islamică în 1260 şi populaţia Hoardei de aur a trecut la islam. Un alt han, Ghazan, stăpânul Persiei, a trecut şi el la islam în 1295. Trecerea mongolo-tătarilor la islam a dus la apropierea lor de turci şi în timp, la adoptarea limbii turce ca limbă oficială. În 1259, sub domnia lui Berke, la moartea lui Monghe Han, imperiul mongol se destramă oficial, iar Hoarda de Aur devine cu adevărat independentă. Europenii i-au numit pe locuitorii Hoardei de Aur tătari şi nu mongoli. După moartea lui Berke, hanii nu au fost personalităţi marcante, dar în 1270 s-a afirmat generalul Noghay, care a fost adevăratul conducător al imperiului pentru 25 de ani. El s-a căsătorit cu o prinţesă bizantină şi i-a transformat în vasali pe conducătorii bulgari şi sârbi. Noghay a folosit mai puţin forţa şi mai mult diplomaţia.
După moartea ultimului mare conducător tătar, Uzbek Han (1340) puterea Hoardei începe să decadă. În 1360 Lituania se eliberează de sub dominaţia tătară; în 1380, ruşii conduşi de cneazul Moscovei, Dimitri Donskoi îi învinge pe tătari în bătălia de la Kulikovo, fără însă a obţine eliberare definitivă a lor de sub stăpânirea tătară. Această victorie a ruşilor a arătat însă că tătarii pot fi învinşi. Rusia a devenit independentă abia în 1480, sub conducerea cneazului Ivan al III-lea. Hoarda de Aur s-a destrămat în secolul XV în mai multe hanate. Cel mai important a fost Hanatul Crimeei, creat de Hagi Ghiray, în 1420. Apoi au mai apărut şi altele, cele mai mari fiind Hanatul de Kazan şi Hanatul de Astrahan. După ce cnezatul Moscovei a devenit o mare putere, a cucerit toate hanatele. În 1475 Hanatul Crimeei a devenit vasal imperiului otoman, hanii primind titlul de mari generali în armata otomană. Acest fapt a dus la atacuri frecvente asupra Ţărilor Române duse de tătari la îndemnul turcilor. Una dintre cele mai devastatoare atacuri făcute de tătari la îndemnul turcilor este invadarea Transilvaniei în 1656 cu o armată de circa o sută de mii de oameni condusă de Mohamed Ghiray al IV-lea. Hanatul Crimeei a fost cucerit de Rusia în 1783.
Influenţa tătară s-a simţit şi altfel: românii, mai ales cei din Moldova, au împrumutat de la tătari sistemul de recrutare şi o serie de arme. De exemplu, cronicarii bizantini constată că moldovenii aveau arcul după model asiatic, cu bătaie lungă, cu săgeţi de 80-96 cm; arcurile aruncau 12 săgeţi pe minut la 220m; lancea avea vârful încovoiat, întocmai ca la tătari. Împrumuturile au fost şi la nivel de vocabular: cuvintele tolbă, buzdugan, iatagan, cazan, ceaun, harbuz, tarla, capac, butuc, capcană sunt de origine tătară. De asemenea, în Moldova şi Dobrogea se află comunităţi de tătari. Cea mai importantă comunitate tătărească se găseşte astăzi în Dobrogea. Tătarii s-au stabilit aici în perioada în care marele comandant Noghay (1280-1310) a controlat acest ţinut. În secolele XVII şi XVIII mulţi tătari din Crimeea au migrat în acest teritoriu dunărean.
Turcii. Imperiul otoman
La începutul secolului XIV s-a format un nou imperiu turc, Imperiul otoman, care s-a aflat în continuă expansiune până în 1683 şi şi-a încetat existenţa abia în 1920. Statul otoman a fost întemeiat de emirul Osman: pe la 1290, Osman administra un teritoriu din cadrul unui sultanat selgiucid din nord-vestul Asiei Mici, dar în 1299 s-a proclamat sultan, transformând astfel teritoriul său într-un stat independent. Până la moartea sa, în 1326, el a mai cucerit o serie de teritorii turceşti şi bizantine în Asia Mică. Fiul său, Orhan I (1326-1359), a continuat cucerirea unor teritorii bizantine ajungând în Europa şi a fixat capitala statului său la Bursa (în Asia Mică).