Spațiul românesc între diplomație și conflict în Evul Mediu și la începuturile modernității
Fragment din lucrarea Istoria Românilor. Compendiu pentru examenul de bacalaureat, de Rodica Ianos Toadere
Diplomaţie şi conflict în Europa centrală şi de est
a) Diplomaţie şi conflict în Europa centrală şi de est
La jumătatea secolului al XIV-lea Imperiul otoman pătrunde în Europa (în 1354 ocupă primul teritoriu european, cetatea Gallipoli), începând o serie de cuceriri care se va opri doar după mai bine de 300 de ani. În tot acest timp Europa creştină simte ameninţarea turcilor musulmani. Statele cele mai expuse sunt cele din Peninsula Balcanică (care vor fi dealtfel cucerite până la sfârşitul secolului al XV-lea), Ţările Române, Ungaria, apoi, din secolul XV, Polonia şi, din secolul XVI Austria (Imperiul habsburgic). Aceste state au încercat să facă faţă pericolului otoman fie prin lupte directe cu turcii fie prin realizarea unor alianţe diplomatice şi coaliţii militare împotriva lor. Războiul din estul şi centrul Europei împotriva turcilor a fost numit cruciada târzie deoarece nu era doar lupta pentru apărarea graniţelor statelor, ci şi lupta creştinilor împotriva păgânilor. Ţara Românească şi Moldova au avut un rol foarte important în această cruciadă târzie, fiind şi cele mai expuse atacurilor turcilor deoarece graniţa Imperiului otoman era pe linia Dunării.
Statutul internaţional al unui teritoriu faţă de Imperiul otoman.
În dreptul islamic al popoarelor (elaborat de învăţaţii arabi în secolele VIII-IX), întreaga lume era divizată în două părţi: Casa Islamului (Dar al-Islam) şi Casa Războiului (Dar al-harb). În Casa Islamului se aflau toţi cei de religie islamică, iar în Casa Războiului, toţi cei de alte credinţe, pe care islamicii trebuiau să-i convertească la islam prin războiul sfânt (djihad). În timp a apărut şi o a treia delimitare, Casa Păcii (Dar al-ahd, ce se poate traduce şi prin Casa Pactului) care este considerată provizorie şi presupune că teritoriile cuprinse aici au încheiat o înţelegere prin care îşi răscumpără pacea prin plata unui tribut. Tributul capătă sensul, în dreptul musulman, de sumă de bani plătită pentru a răscumpăra pacea. În cazul în care se refuză plata sa, automat teritoriul trecea din nou în Casa Războiului.
În mod practic statutul unui teritoriu faţă de Imperiul otoman putea să fie următorul:
-
stata independent;
-
stat plătitor de tribut – stat care plăteşte o taxă pentru răscumpărarea păcii;
-
stat vasal otomanilor sau sub suzeranitate otomană – stat obligat să plătească tribut, să ajute otomanii cu armată de câte ori se solicită şi să nu încheie alianţe cu alte popoare împotriva Imperiul otoman sau fără acordul otomanilor (se folosea formula să fie prietenul prietenilor şi duşmanul duşmanilor);
-
paşalâc – provincie otomană. Locuitorii care se aflau pe teritoriul unui paşalâc erau desemnaţi cu termenul de raiale, în sensul de supuşi, şi erau datori să plătească un impozit numit, pentru creştini, djizie.
În teritoriile paşalâc, creştinii trebuiau să arate respect faţă de musulmani şi religia lor (să nu ia în căsătorie femei musulmane, să nu mănânce carne de porc şi să nu bea vin în prezenţa musulmanilor, să nu le vândă vin), să nu poarte arme, să călărească doar catâri şi nu cai, să nu-şi facă locuinţe mai înalte decât musulmanii, să nu-şi construiască biserici la vedere, să nu tragă clopotele ca să audă musulmanii etc. Aceste interdicţii nu s-au respectat însă cu stricteţe, regimul otoman dovedindu-se mult mai tolerant decât alte regimuri de ocupaţie.
Termenii de stat vasal sau sub suzeranitate sunt de origine europeană, venind din sistemul relaţiilor feudale ale Europei occidentale şi au fost folosiţi de istoricii europeni. Din punct de vedere al jurisdicţiei musulmane, statul plătitor de tribut şi statul vasal făceau parte din Casa Păcii. Sultanii nu făceau o distincţie juridică foarte clară între cele două tipuri de stat deoarece nu aveau o terminologie diferită, dar, distincţia se poate observa din obligaţiile pe care le fixau în tratatele pe care le încheiau cu şefii acestora. Plata tributului se făcea prin închinarea în faţa sultanului otoman şi acesta era termenul folosit atât pentru şefii statelor plătitoare de tribut cât şi pentru cei ai statelor vasale. Închinarea o făcea fie şeful statului fie un trimis al său. Politeţea cerea ca, la închinare, să se facă daruri sultanului şi celor din anturajul său.
Tratatele încheiate între turci şi statele creştine se numeau, în limba turcă, ahdname (pact, legământ). Creştinii le numeau capitulaţii (de la faptul că erau redactate pe capitole). Aceste tratate se încheiau şi cu statele independente dar şi cu statele plătitoare de tribut sau vasale. Ele reglementau relaţiile comerciale, regimul străinilor, diverse obligaţii ale părţilor (ex.: plata tributului, navigaţia liberă într-o anumită zonă etc.), având şi rolul unor tratate de pace. Astfel de tratate s-au încheiat şi între Imperiul otoman şi Ţările Române, dar s-au păstrat până astăzi puţine dintre acestea. Primele se pare că au fost în timpul lui Mircea cel Bătrân. Din secolul XV se păstrează doar un astfel de ahdname din timpul lui Ştefan cel Mare, din secolele XVI-XVII se păstrează mai multe. O astfel de înţelegere dura atâta timp cât era respectată de statele semnatare.Tratatele specificau obligaţiile financiare şi militare ale românilor faţă de turci dar şi dreptul românilor de a se guverna singuri. Otomanii îi acuzau pe români de trădare deoarece ei erau cei care încalcă primii aceste tratate, prin refuzul de a plăti tribut sau prin atacul militar, care însemna încălcarea păcii. În secolul XVIII şi românii îi acuzau pe turci că au încălcat vechile capitulaţii deoarece îi obligau pe locuitorii Ţărilor Române să presteze prea multe serviciu economice faţă de Imperiul otoman şi nu le respectau dreptul de a-şi alege conducătorul.
b) Marii voievozi români implicaţi în relaţiile internaţionale
Situaţia internaţională la sfârşitul secolului al XIV-lea
La sfârşitul secolului al XIV-lea, Imperiul otoman şi-a stabilit graniţa pe linia Dunării, prin cucerirea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice: după 1354 a ocupat treptat teritoriile bizantine, în 1389 a transformat în stat vasal Serbia, cea mai puternică ţară din zona balcanică (învingându-i pe sârbi în bătălia de la Kossovopolje), în 1394 şi 1396 a ocupat teritoriile bulgarilor. În acest moment era clar că următoarele state ameninţate de turci vor fi Ţara Românească şi Ungaria, care ajunseseră să aibă graniţă cu Imperiul otoman.
Alte două mari puteri în Europa centrală şi de est la vremea respectivă erau Ungaria şi Polonia, state catolice, legate de Europa occidentală prin relaţiile lor cu papa de la Roma.
1. Mircea cel Bătrân, domnitor în Ţara Românească (1386-1418)
Primele lupte cu turcii. Bătălia de la Rovine (1394 sau 1395) . Primele lupte dintre turci şi români, pe teritoriu românesc, au fost duse de domnitorul Mircea cel Bătrân. El a declanşat conflictul cu turcii datorită atitudinii sale ofensive la sudul Dunării: în 1388 a cucerit Dobrogea, pe care turcii urmăreau să o ocupe, iar în 1389 a acordat sprijin militar sârbilor în bătălia de la Kossvopolje. În 1394 sau 1395 (anul nu este sigur) sultanul Baiazid I a organizat o expediţie de pedepsire a domnitorului român. Mircea i-a lăsat pe turci să înainteze pe teritoriul românesc, evacuând satele din zona pe unde urmau să meargă oştile inamice. Românii îi hărţuiau pe turci, dând atacuri prin surprindere, de obicei în timpul nopţii. Lupta decisivă s-a dat într-un loc numit Rovine (nu se cunoaşte sigur localizarea sa), probabil în apropiere de Curtea de Argeş, capitala Ţării Româneşti. Victoria a fost de partea românilor, iar turcii s-au retras.
Tratatul cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1395). Bătălia de la Nicopole (1396).
Fragment din lucrarea Istoria Românilor. Compendiu pentru examenul de bacalaureat, de Rodica Ianos Toadere
Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVII, o privire de ansamblu asupra politicii interne şi externe
Dacă studiem istoria Ţărilor Române doar prin prisma politicii externe a marilor domnitori victorioşi în lupta antiotomană suntem puşi în situaţia de a ne imagina cu greu ce s-a întâmplat în perioadele dintre aceste domnii excepţionale. Pentru a umple acest gol este nevoie de o privire oricât de sumară asupra evenimentelor ai căror eroi au fost domnitori excepţionali care au avut mai puţine şanse de reuşită, domnitori pragmatici care au condus fără multă glorie dar cu înţelepciune, domnitori care au lăsat în urmă doar amintiri sinistre sau domnitori atât de puţin vizibili încât au fost repede uitaţi până şi de contemporanii lor. Şi aceşti actori mai mult sau mai puţin importanţi ai istoriei merită atenţia noastră întrucât, toţi laolaltă, au imprimat un curs istoric al evenimentelor la fel de mult ca domnitorii glorioşi. Pentru a uşura înţelegerea evenimentelor şi a reduce confuzia pe care o poate provoca un număr mare de personaje istorice, am optat pentru o prezentare distinctă a situaţiei în fiecare stat în parte, în ordine cronologică, încercând totodată să delimităm caracteristicile fiecărui secol în parte.
Ţara Românească
Secolul al XIV-lea este secolul întemeierii şi consolidării statului Ţara Românească, marcat de stabilitate pe plan intern şi de afirmare pe plan extern. Urmaşii lui Basarab I au fost domnitori capabili, care s-au preocupat de consolidarea instituţiilor statului şi de menţinerea independenţei câştigate de înaintaşul lor. Totodată, domnitorii se implică activ în politica statelor balcanice, aşa cum au făcut Vladislav Vlaicu, Mircea cel Bătrân, Dan I.
Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab I, a întemeiat Mitropolia Ţării Româneşti, la Curtea de Argeş, în 1359, aducându-l în scaunul acesteia pe Iachint, mitropolit al Vicinei (localitate aflată în Dobrogea sub jurisdicţie bizantină). El a avut iniţial relaţii bune cu Ungaria, recunoscând suzeranitatea regelui Ludovic I şi acceptând jurisdicţia episcopului Transilvaniei asupra catolicilor din ţara Românească. A doua soţie a sa, doamna Clara, era dintr-o familie nobiliară maghiară şi catolică. La sfârşitul domniei ajunge în conflict cu Ludovic; din documentele rămase nu se poate desluşi cauza conflictului. Două fiice ale sale s-au căsătorit cu şefi de state importanţi din Balcani: una cu Ştefan Uroş, cneazul Serbiei, iar cealaltă cu Ioan Straţimir, ţarul bulgar de Vidin, fapt ce arată importanţa statului Ţara Românească în zonă.
Vladislav Vlaicu (1364-1377), fiul lui Nicolae Alexandru, îşi începe domnia cu un război declanşat de Ungaria, pentru că nu recunoaşte suzeranitatea maghiară, acceptată de părintele său. Atacul maghiar se îndreaptă mai întâi împotriva cumnatului lui Vlaicu, Straţimir, aliat al său, care este înlăturat de la conducerea ţaratului de Vidin. După ocuparea ţaratului, maghiarii nu mai continuă războiul. În 1366 Vladislav recunoaşte suzeranitatea maghiară şi primeşte în schimb feudele Amlaşul, Făgăraşul şi Severinul în Transilvania. În 1368 domnitorul român ocupă Vidinul, cu scopul de a-l restitui cumnatului său. Regele Ludovic I reuşeşte să recucerească Vidinul şi trimite o oaste în Ţara Românească; aceasta suferă o înfrângere pe râul Ialomiţa, comparabilă cu cea de la Posada, în care moare chiar voievodul Transilvaniei, Nicolae Lackfi, comandantul armatei maghiare. Ludovic încheie pace cu Vladislav Vlaicu şi este obligat să îi redea lui Straţimir stăpânirea supra Vidinului. Vladislav Vlaicu a participat şi la primul conflict al românilor cu turcii, trimiţând trupe în 1369, în ajutorul regelui Ludovic I la o luptă cu sultanul Murad şi ţarul de Târnovo. Pe plan intern, a bătut primele monede ale Ţării Româneşti, a întemeiat o nouă mitropolie, la Severin, în 1370, şi prima mănăstire, Vodiţa.
Radu I (1377-1383?), fiul lui Nicolae Alexandru, şi-a început domnia, se pare, tot printr-o luptă cu Ludovic I, căreia nu i se recunoaşte rezultatul. Se ştie că el nu mai poseda teritorii în Transilvania, ceea ce ne face să credem că nu era vasal al regelui Ungariei. Radu I a rămas în memoria populară prin importantele sale ctitoriri bisericeşti: Tismana, Cozia veche, Cotmeana, numeroase renovări de biserici şi mănăstiri; a ctitorit şi în Serbia şi Constantinopol. În tradiţia populară el este confundat cu întemeietorul ţării, fiind amintit cu numele de Radu Negru Voievod. Radu I a întemeiat episcopia catolică de la Severin şi episcopia catolică de la Argeş şi a bătut trei tipuri de monede.
Dan I (1383?-1386), este fiul lui Radu I. El a murit într-un război la sudul Dunării în care i-a acordat ajutor ţarului bulgar Straţimir contra fratelui său, Şişman, vasal turcilor.
Mircea cel Bătrân (1386-1418) era fiul lui Radu I şi frate al lui Dan I. Situaţia de la sudul Dunării este pe primul plan şi la începutul guvernării sale. În 1390 otomanii, comandaţi de Firuz-bei, îl înlătură pe Straţimir din Vidin, trimiţând trupe de pradă şi în Ţara Românească. Mircea îi alungă pe otomani şi îl reinstalează pe Straţimir. În 1390 a încheiat un tratat de alianţă cu regele Poloniei, Vladislav al II-lea Jagello, în care cei doi promiteau să-şi acorde reciproc ajutor în caz de atac din partea Ungariei. Până la urmă şi relaţiile cu Ungaria au fost foarte bune, astfel că tratatul nu s-a mai pus în aplicare. Lunga sa domnie a fost perturbată de un pretendent la tron, numit Vlad Uzurpatorul, chiar în perioada luptelor cu turcii din 1394-1395. Vlad era probabil fiul lui Dan I şi a fost susţinut de o parte a boierilor care nu erau de acord cu lupta antiotomană. Unii istorici susţin că ar fi stăpânit doar jumătate din ţară, iar alţii că timp de mai bine de un an ar fi fost singurul domnitor. Mircea l-a alungat cu sprijin din partea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, aliatul său începând cu 1395.
Secolul al XV-lea a debutat cu a doua parte a domniei lui Mircea cel Bătrân, aflat în plină glorie, dar în 1417 Ţara Românească a trebuit însă să plătească tribut Imperiului otoman. După moartea lui Mircea cel Bătrân, fii şi nepoţii săi au continuat lupta antiotomană până la sfârşitul domniei lui Vlad Ţepeş (1462); domnitorii care au urmat acestuia, până la sfârşitul secolului, s-au arătat însă supuşi turcilor. Din punctul de vedere al politicii interne, acest secol aduce numeroase lupte pentru tron între diverşi urmaşi cu drept de moştenire ai lui Mircea cel Bătrân şi Dan I (lupte între fraţi, veri, unchi şi nepoţi) şi anumite comploturi ale boierilor, care ajung până la uciderea domnitorilor. Radu al II-lea Prasnaglava este alungat de vărul său, Dan al II-lea, iar Radu reuşeşte să îl alunge de două ori pe Dan, fără a se putea menţine în scaun mai mult de câteva luni. Alexandru Aldea, care se considera fiul al lui Mircea, îl alungă pe Dan în 1431. Radu cel Frumos îl înlătură pe fratele său, Vlad Ţepeş. Domnia lui Radu este întreruptă de patru ori de Laiotă Basarab. Pe Vlad Ţepeş în a treia domnie (1476) se pare că l-au ucis boierii. Basarab Ţepeluş este înlăturat de Vlad Călugărul şi apoi ucis de boieri. Cei mai importanţi domnitori au fost Mihai I, Dan al II-lea, Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş.
Fragment din lucrarea Istoria Românilor. Compendiu pentru examenul de bacalaureat, de Rodica Ianos Toadere