Istorie Bacalaureat - Romania si concertul european

Fragment din lucrarea Istoria Românilor. Compendiu pentru examenul de bacalaureat, de Rodica Ianos Toadere

Cartea se poate comanda aici: http://istorie-bacalaureat-manual.ro/comanda.html

D. II. România şi concertul european; de la „criza orientală” la marile alianţe ale secolului XX

Concertul european şi principiul echilibrului puterilor. Încă din secolul XVII marile puteri europene au stabilit un principiu de rezolvare a conflictelor internaţionale numit principiul echilibrului puterilor. Acesta presupunea că schimbările teritoriale trebuia să se facă astfel încât să nu producă o slăbire sau creştere prea mare a puterii unui stat. Statele care au avut un rol important în menţinerea acestui sistem în secolul XIX, Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia (cel mai puternic stat german) au alcătuit aşa-numitul concert european. Acesta a fost creat în 1815, la Congresul de la Viena (convocat după înfrângerea lui Napoleon).

„Criza orientală” în secolele XVIII-XX. „Criza orientală” sau „chestiunea orientală”, cum a mai fost numită, a fost o problemă diplomatică pe care a creat-o criza Imperiului otoman în perioada cuprinsă între secolul al XVIII-lea şi începutul secolului XX. În 1683 turcii, care asediau Viena, au fost înfrânţi de o coaliţie de state creştine, punându-se astfel capăt expansiunii lor. În secolul al XVIII-lea a început o lungă perioadă de declin a Imperiului otoman, de care încercau să profite marile puteri din centrul şi estul Europei: Rusia, Austria şi Prusia. Acestea urmăreau să-şi extindă teritoriile şi influenţa politică în est în dauna turcilor. Între cele patru mari puteri s-au dus numeroase războaie care s-au desfăşurat de multe ori pe teritoriul românesc care era ocupat câte o scurtă perioadă de timp de către Rusia sau Austria.

Rusia s-a considerat apărătoarea ortodocşilor din Imperiul otoman şi mai ales a popoarelor din Peninsula Balcanică. În secolul al XIX-lea ea a sprijinit lupta de eliberare a acestor popoare urmărind în acelaşi timp să-şi extindă influenţa politică asupra lor sau să cucerească noi teritorii. În acest context, Rusia a contribuit la elaborarea Regulamentelor organice pentru Ţările Române. Austria (după 1867 Austro-Ungaria) era un concurent al Rusiei în politica de expansiune în est. Celelalte mari puteri au încercat, conform principiului echilibrului, să împiedice o prăbuşire totală a Imperiului otoman sau o creştere prea mare a puterii Rusiei, de aceea toate tratatele internaţionale din secolul XIX care priveau zona estică a Europei şi Peninsula Balcanică au încercat să ţină cont de acest aspect. Cu toate acestea, până la începutul secolului XX toate popoarele din Imperiul otoman au reuşit să se elibereze. Chestiunea orientală s-a menţinut însă ca o problemă a statelor balcanice (Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania) care încercau să-şi modifice graniţele în dauna vecinilor sau aveau probleme pe care le puneau amestecurile de etnii şi religii din cadrul aceluiaşi stat.

2. Constituţia democratică din 1923
D. II. România şi concertul european; de la „criza orientală” la marile alianţe ale secolului XX

„Criza orientală” în secolele XVIII-XX. „Criza orientală” sau „chestiunea orientală”, cum a mai fost numită, a fost o problemă diplomatică pe care a creat-o criza Imperiului otoman în perioada cuprinsă între secolul al XVIII-lea şi începutul secolului XX. În 1683 turcii, care asediau Viena, au fost înfrânţi de o coaliţie de state creştine, punându-se astfel capăt expansiunii lor. În secolul al XVIII-lea a început o lungă perioadă de declin a Imperiului otoman, de care încercau să profite marile puteri din centrul şi estul Europei: Rusia, Austria şi Prusia. Acestea urmăreau să-şi extindă teritoriile şi influenţa politică în est în dauna turcilor. Între cele patru mari puteri s-au dus numeroase războaie care s-au desfăşurat de multe ori pe teritoriul românesc care era ocupat câte o scurtă perioadă de timp de către Rusia sau Austria.

Rusia s-a considerat apărătoarea ortodocşilor din Imperiul otoman şi mai ales a popoarelor din Peninsula Balcanică. În secolul al XIX-lea ea a sprijinit lupta de eliberare a acestor popoare urmărind în acelaşi timp să-şi extindă influenţa politică asupra lor sau să cucerească noi teritorii. În acest context, Rusia a contribuit la elaborarea Regulamentelor organice pentru Ţările Române. Austria (după 1867 Austro-Ungaria) era un concurent al Rusiei în politica de expansiune în est. Celelalte mari puteri au încercat, conform principiului echilibrului, să împiedice o prăbuşire totală a Imperiului otoman sau o creştere prea mare a puterii Rusiei, de aceea toate tratatele internaţionale din secolul XIX care priveau zona estică a Europei şi Peninsula Balcanică au încercat să ţină cont de acest aspect. Cu toate acestea, până la începutul secolului XX toate popoarele din Imperiul otoman au reuşit să se elibereze. Chestiunea orientală s-a menţinut însă ca o problemă a statelor balcanice (Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania) care încercau să-şi modifice graniţele în dauna vecinilor sau aveau probleme pe care le puneau amestecurile de etnii şi religii din cadrul aceluiaşi stat.

1. Politica Principatelor Române şi României în contextul „crizei orientale”.

În secolul al XVIII-lea, Principatele Române nu aveau o politică externă proprie, iar domnii fanarioţi au reuşit foarte rar să aibă vreo iniţiativă în acest domeniu. Ceea ce s-a reuşit a fost doar deschiderea unor consulate străine ale unor mari puteri (Anglia, Franţa, Rusia, Austria) la Iaşi şi Bucureşti. Consulatele sunt agenţii diplomatice cu rang mai mic decât ambasadele.

Dar Ţările Române (aici includem şi Transilvania) au fost grav afectate de Criza orientală. Războaiele dintre Rusia, Austria şi Turcia au fost frecvente şi s-au desfăşurat de multe ori pe teritoriile româneşti dar, mai grav, s-au sfârşit adesea cu împărţirea unor teritorii locuite de români. Principalele conflicte care au adus modificări teritoriale au fost:

Războiul austro-otoman încheiat cu Pacea de la Karlowitz (1699), prin care Imperiul otoman recunoaşte trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului habsburgic (Austria).
Războiul austro-otoman încheiat cu Pacea de la Passarowitz (1718), prin care Banatul şi Oltenia trec sub stăpânirea Imperiului habsburgic. Oltenia va fi stăpânită până în 1739, iar Banatul până în 1918.
Războiul ruso-austro-otoman încheiat cu Pacea de la Belgrad (1739), prin care Oltenia este restituită Ţării Româneşti.
Războiul ruso-otoman încheiat cu Pacea de la Bucureşti (1812), prin care Basarabia este cedată Rusiei.

Schimbări în statutul internaţional al Principatelor. Războaiele între Marile Puteri au avut drept consecinţă şi schimbarea statutului internaţional al Ţărilor Române. Astfel:

în 1774, prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, în urma unui război ruso-turc, Rusia obţinea dreptul de a interveni pe lângă otomani în favoarea Principatelor. Acest lucru echivala cu impunerea unui protectorat.
Protectoratul rusesc devine oficial în urma Tratatului de la Adrianopol din 1829, când Rusia se va intitula putere protectoare, până în 1856. Prin acest tratat, raialele Turnu, Giurgiu şi Brăila revin Ţării Româneşti. În 1856 protectoratul rusesc va fi înlocuit cu garanţia celor 7 Mari Puteri europene. Vasalitatea otomană va fi menţinută până în 1877. Protectoratul a fost o formă de amestec al Rusiei în politica internă a Principatelor.

a. Acţiuni ale românilor în cadrul „crizei orientale” (1821-1859)

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821. Tudor Vladimirescu a colaborat cu Eteria, societatea secretă pentru eliberarea grecilor de sub stăpânirea otomană, care îşi avea sediul în Rusia. Eteriştii au fost iniţial susţinuţi de ţarul Rusiei, dar interesele diplomatice ruseşti pe plan european l-au făcut pe ţar să condamne activitatea eteriştilor în 1821. Pentru detalii, vedeţi lecţia cu revoluţia de la 1821 din capitolul despre modernizare.

Revoluţia de la 1848 din Ţările Române. Înfrângerea revoluţiei, mai ales în Ţara Românească, şi ocupaţia ruso-turcă a spaţiului românesc la sfârşitul revoluţiilor a demonstrat colaborarea Rusiei şi Turciei în cazul în care interesele lor erau ameninţate de lupta de eliberare naţională a popoarelor. Dealtfel, românii au început să considere Rusia un stat mai periculos decât Imperiul otoman pentru idealurile politice româneşti. Pentru detalii, vedeţi lecţia cu revoluţia de la 1848 din capitolul despre modernizare.

Unirea din 1859. Pentru detalii, vedeţi lecţia cu Unirea Principatelor din capitolul despre modernizare.

Unirea s-a realizat în context internaţional favorabil creat de Războiul Crimeei (1853-1856) dintre Rusia şi Turcia, pierdut de ruşi. Acest război a fost unul dintre principalele evenimente ale „crizei orientale” din secolul al XIX-lea. La Congresul de Pace de la Paris (1856) Marile puteri au considerat că Rusia reprezintă cel mai mare pericol pentru echilibrul de forţe din Europa. De aceea prevederile acestui document internaţional, inclusiv cele referitoare la Principate, au urmărit să blocheze ascensiunea ruşilor: se desfiinţa protectoratul rusesc asupra Principatelor, care treceau sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri şi rămâneau sub suzeranitatea otomană; Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad).

Prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, documentul internaţional unde se accepta o unire parţială a românilor, au fost realizate tot în spiritul menţinerii echilibrului puterilor în Orient. De această dată se urmărea ca Imperiul otoman să nu slăbească prea mult prin pierderea influenţei în spaţiul românesc. Un stat român unitar ar fi fost mult mai puternic şi mai greu de controlat. Realizarea unirii depline prin efortul diplomaţiei româneşti a avut, în final, drept consecinţă modificarea echilibrului de forţe în est deoarece controlul Imperiului otoman asupra spaţiului românesc a devenit unul simbolic.

b. Acţiuni ale României în cadrul „crizei orientale” (1877-1913)
1. Războiul de independenţă din 1877-1878

Deşi România devenise un stat modern după 1866, continua să depindă de Imperiul otoman printr-o vasalitate formală. Consecinţa cea mai neplăcută era faptul că România nu avea voie să aibă ambasade şi să încheie tratate internaţionale. Dar diplomaţia românească îşi arătase eficienţa din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când obţinuse recunoaşterea internaţională a dublei alegeri, apoi a unirii pe timpul vieţii lui Cuza şi a constituţiei autoritare din 1864. Tot un succes diplomatic a fost şi instaurarea prinţului străin şi păstrarea statului unificat după înlăturarea lui Cuza. Toate aceste realizări au fost obţinute atât prin susţinerea împăratului Franţei, Napoleon al III-lea, cât şi prin abilitatea negocierilor diplomaţilor şi miniştrilor români. Trebuie remarcat şi faptul că încă în primele guverne din 1859 a existat funcţia de ministru de externe, ceea ce arată cât de puţin semnificativă devenise suzeranitatea otomană.

România a încercat să obţină independenţa pe cale diplomatică, dar autorităţile otomane erau neclintite pe poziţia lor negativă. În 1876 a fost o ultimă încercare de acest fel, iniţiată de ministrul de externe Mihail Kogălniceanu. Atunci a devenit evident că numai calea armelor a rămas singura soluţie.

Context internaţional favorabil. În 1875 se declanşează o nouă etapă a „crizei orientale”: în Peninsula Balcanică izbucnesc răscoale ale bulgarilor şi bosniacilor şi apoi un război al sârbilor pentru eliberarea de sub stăpânirea Imperiului Otoman. În 1877 Rusia doreşte să trimită trupe în ajutorul acestor popoare. România consideră aceste evenimente un prilej favorabil pentru a obţine independenţa naţională. Diplomaţii români doresc o alianţă cu Rusia. Între Rusia şi România se încheie o Convenţie militară prin care Rusia poate să treacă armata prin România spre Balcani, dar se angajează să respecte integritatea teritorială a ţării noastre şi ca trupele sale să urmeze un traseu prestabilit în drumul lor spre Imperiul otoman. Ruşii refuză iniţial ajutorul militar al românilor, de teamă să nu fie nevoiţi să împartă victoria cu alt stat.

Proclamarea independenţei şi desfăşurarea războiului:

La trecerea armatei ruse pe teritoriu României (aprilie 1877), turcii bombardează localităţile româneşti de la Dunăre: Calafat, Bechet, Corabia, Giurgiu. Românii bombardează şi ei localităţile turceşti de la sudul Dunării.
La 9 mai 1877, Parlamentul României proclamă independenţa naţională.
Ruşii, care obţinuseră câteva succese militare în Bulgaria, ajung la Plevna, cea mai importantă fortificaţie a turcilor, unde sunt pe punctul de a fi înfrânţi. Ei cer atunci ajutor militar României. Plevna era o fortificaţie otomană alcătuită din 14 redute (forturi), apărată de 50000 de soldaţi.
Armata română, condusă de domnitorul Carol I, trece la sudul Dunării. După 2 luni de asediu, Plevna este cucerită (noiembrie) de către români şi ruşi. Urmează şi alte victorii ale armatei române (la Rahova, Smârdan şi Vidin). Războiul se încheie în februarie 1878, prin înfrângerea turcilor de către trupele ruso-române.
La încheierea războiului Rusia doreşte să obţină 3 judeţe româneşti din sudul Basarabiei, de aceea izbucneşte un conflict diplomatic între ea şi România

Tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin (1878). În urma războiului, se încheie mai întâi un tratat de pace la San Stefano, unde doar Rusia şi Imperiul otoman participă la discuţii. În urma acestui trata Rusia obţine o influenţă prea mare în Balcani, de aceea restul marilor puteri nu îl acceptă. Marile puteri europene solicită reluarea discuţiilor la Berlin. Aici au participat Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Italia, Rusia şi Imperiul otoman, pentru ca marile puteri să arbitreze încheierea conflictului. Ţara noastră a trimis o delegaţie condusă de I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu. Prevederile pentru România din tratatul de la Berlin erau identice cu cele din tratatul de la San Stefano. Prin aceste tratate este recunoscută internaţional independenţa României, dar Rusia obţine cele trei judeţe din sudul Basarabiei. Ca recompensă pentru aceste pierderi, România primeşte Dobrogea, teritoriu cucerit de turci în timpul lui Mircea cel Bătrân. Tratatul de la Berlin a recunoscut şi independenţa Serbiei şi autonomia Bulgariei.

c. Politica externă a României: 1878-1914

Să aprofundăm anumite cunoştinţe!
Acţiuni ale armatei române în războaiele din 1877-1878 şi 1916-1918

Războiul de independenţă (1877-1878)

Războiul de independenţă a semnificat afirmarea pe plan internaţional a unei armate româneşti, după mai mult de un secol şi jumătate în care românii nu mai avuseseră ocazia să trimită în luptă o armată regulată.

Când România a încheiat convenţia militară cu Rusia din 4 aprilie 1877, ruşii au refuzat să accepte ajutorul militar oferit de partea română, considerând că Imperiul otoman aflat în declin va fi uşor de învins. Dealtfel nici nu ar fi dorit să împartă succesul cu un alt stat. Primele victorii ruseşti la sudul Dunării, din lunile iunie-iulie 1877, soldate cu ocuparea localităţilor Şiştov, Târnovo, Stara Zagora, Nicopole, au fost obţinute şi cu concursul armatei române, care, la solicitarea ruşilor, a executat tiruri de artilerie asupra malului turcesc din localităţile Zimnicea, Calafat, Izlaz şi Turnu Măgurele. Cu toate acestea, ruşii nu acceptau trecerea armatelor române la sudul Dunării. La 7 iulie, ruşii au început asediul Plevnei, cea mai puternică cetate otomană. După 12 zile pierderile erau uriaşe, iar cetatea părea de neînvins. Atunci marele duce Nicolae, comandantul armatei ruseşti, a trimis regelui Carol I o telegramă care solicita intervenţia trupelor române la sudul Dunării, spunând: Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna ne zdrobesc. Rog să faci joncţiune, demonstraţie şi, dacă se poate să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia, demonstraţia aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele.

Carol I a acceptat trecerea armatei române şi a preluat comanda trupelor ruso-române care asediau Plevna. El era asistat de generalul rus Pavel Zotov şi de generalul român Alexandru Cernat. Asediul Plevnei a durat din 7 iulie (armata română a ajuns în 26 august) până în 28 noiembrie 1877. Trupele române numărau 43000 de soldaţi şi aveau 110 de tunuri, cele ruseşti 52000 de soldaţi şi 316 tunuri, iar trupele otomane aveau între 40000 şi 50000 de ostaşi şi 100 de tunuri. Sistemul întărit de la Plevna avea 14 redute (fortificaţii în formă poligonală) şi avea o lungime de circa 40 de km. Comandantul trupelor turceşti din cetate era Osman Paşa. La 29 august, pe o ceaţă densă, armatele ruso-române au început al treilea atacat asupra Plevnei, din trei direcţii.