Noțiuni introductive

Definiţie: istoria este ştiinţa care studiază trecutul omenirii din cele mai vechi timpuri până în prezent din punct de vedere social, economic, politic şi cultural.

Scrierea istoriei se face prin analiza urmelor ramase din trecut, numite surse istorice, care sunt:

• Surse (izvoare) istorice scrise: inscripţii, documente, cărţi, hărţi etc.
• Surse (izvoare) istorice nescrise: unelte, arme, vase, podoabe, construcţii etc.

Epocile istorice:
O primă împărţire a timpului în istorie este în două mari epoci:
- Preistoria: de la apariţia omului până la apariţia scrierii sau a izvoarelor scrise despre un popor,
- Istoria: de la apariţia scrierii până în prezent.
Apoi, istoria se împarte la rândul său în patru Epoci:
                 - Antichitatea: de la apariţia scrierii la căderea Imperiului roman de apus, 476 d.Hr.
                 - Evul mediu: de la  476 d.Hr. la Marile descoperiri geografice (1492 - descoperirea  Americii).
                 - Epoca modernă: de la Marile descoperiri geografice la Marea Revoluţie franceză din 1789.
                 - Epoca contemporană: de la Marea Revoluţie franceză până astăzi.

Această împărţire pe epoci se realizează în funcţie de schimbările fundamentale la nivel politic, economic, social sau cultural care apar la un moment dat în istorie. De exemplu antichitatea se caracterizează, din punct de vedere social, prin existenţa aristocraţilor şi sclavilor, evul mediu prin existenţa nobilimii şi ţărănimii dependente, epoca modernă prin dezvoltarea economiei capitaliste şi apariţia ideilor de libertate şi egalitate în faţa legii. Epoca contemporană ar putea fi definită ca perioada în care ideile de libertate şi egalitate sunt puse în practică. Trecerea de la o epocă la alta nu se face într-un singur an, ci într-o perioadă de 50 pană la 100-200 de ani. Istoricii consideră începutul unei epoci un eveniment care a avut drept consecinţe schimbări fundamentale în istoria societăţii omeneşti la toate nivelurile. De asemenea istoria fiecărei ţări are propria sa periodizare. Cea de mai sus este valabilă mai ales pentru Europa Occidentală.

Pentru istoria românilor, o posibilă împărţire a epocilor istorice arată astfel:
 - Antichitatea: de la menţionarea primelor evenimente scrise despre daci (istoricul grec Herodot aminteşte o luptă între nişte triburi dacice şi Darius, regele perşilor, în 514 î. Hr.) la retragerea administraţiei romane din Dacia, 271 d.Hr.
- Perioada migraţiilor: de la sfârşitul secolului III (retragerea romanilor) până în secolul IX (menţionarea în izvoare scrise a cnezatelor şi voievodatelor)
- Evul mediu: din secolul IX până în secolul XVIII (începutul epocii fanariote).
- Epoca premodernă (începuturile modernităţii): secolul XVIII (epoca fanariotă)
- Epoca modernă: din 1821 (revoluţia lui Tudor Vladimirescu) până în 1918 (Marea Unire).
- Epoca contemporană: din 1918 până astăzi.

Mult timp s-a considerat că evul mediu românesc ţine din secolul IX până în 1821. Această cronologie nu a mai fost acceptată  de către istoricii români în ultimii ani. Tot mai mulţi cercetători sunt de părere că secolul al XVIII-lea nu poate fi considerat ca aparţinând evului mediu, de aceea a fost introdusă şi noţiunea de epocă premodernă, pentru a caracteriza societatea de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi din secolul al XVIII-lea. Deci, secolul al XVIII-lea poate fi considerat începutul modernităţii pentru Ţările Române.