În Evul Mediu cultura în limba română şi-a început existenţa într-o perioadă cu mult ulterioară culturii în limbile vorbite de popor în Europa occidentală. Cel mai vechi document scris în limba română care ni s-a păstrat, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, datează din 1521, perioadă în care în Europa occidentală marii oameni de litere ai Renaşterii îşi scriseseră operele sau şi le desăvârşeau. Cultura română a recuperat treptat acest decalaj uriaş existent între ea şi cea occidentală.

Se consideră că în perioada secolelor XVI-XIX au existat patru momente în care s-a produs sincronizarea culturii române cu cea occidentală: apariţia tiparului, scrierile cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin şi ale cărturarului Dimitrie Cantemir, opera literară şi istorică a reprezentanţilor Şcolii Ardelene din Transilvania şi activitatea tinerilor studenţi de la Paris dina perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 (generaţia paşoptistă).

• Primul moment îl reprezintă apariţia tiparului, la începutul secolului XVI. Prima tipografie românească este cea de la mânăstirea Dealu, din Ţara Românească, din 1508, care a tipărit cărţi în limba slavonă. Tiparul apăruse în Germania cu aproximativ 60 de ani în urmă. Prima lucrare tipărită în limba română a apărut în Transilvania, la Sibiu, în 1544 (Catehismul românesc).

• În secolul XVII, cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin sunt nişte umanişti întârziaţi (umanismul europeană se încheie în secolul XVI). Dimitrie Cantemir este primul om de cultură român de valoare internaţională. El este considerat de unii cercetători ca umanist iar de alţii ca preiluminist. Opera sa fundamentală Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului otoman (1714-1716) este primul tratat de istorie despre Imperiul otoman. Pentru activitatea sa ştiinţifică şi literară, Cantemir a fost ales membru al Academiei din Berlin.

• În secolul XVIII, reprezentanţii Şcolii Ardelene din Transilvania sunt iluminişti care se afirmă în aceeaşi perioadă cu iluminiştii europeni.

• În secolul XIX, în anii premergători revoluţiei de la 1848, tinerii români care au studiat la Paris au preluat ideile politice romantice: libertate, egalitate şi formarea statului naţional, pe care le-au popularizat în Ţara Românească şi Moldova în timpul revoluţiilor de la 1848 iar în 1859 au realizat Unirea Principatelor. Ei au fot numiţi paşoptişti. Tot în secolul XIX, în perioada 1870-1889, Eminescu se afirmă ca ultimul mare reprezentant al romantismului european.

Inginerul Henry Coandă a creat avionul cu reacţie, naturalistul Emil Racoviţă a pus bazele biospeologiei (ştiinţa studierii vieţii din peşteri), Dimitrie Gusti a creat o şcoală sociologică de studiere a satelor româneşti, ajunsă model pentru sociologia europeană.

Cultura română în perioada interbelică: disputa între europenişti şi tradiţionalişti

În perioada interbelică au existat două orientări în cultura română, una care îi grupa pe intelectualii numiţi europenişti şi alta pe cei tradiţionalişti. Europeniştii considerau că România trebuie să se dezvolte din punct de vedere economic, social şi cultural urmând modelul Europei occidentale. Liderul europeniştilor era criticul literar Eugen Lovinescu, care, în lucrarea Istoria civilizaţiei române moderne, a expus teoria sincronismului. Lovinescu i-a criticat pe cei care idealizau lumea rurală românească şi a considerat că civilizaţia română modernă s-a născut odată cu începuturile contactelor culturale cu Europa occidentală, din prima jumătate a secolului XIX. Lovinescu a utilizat termenul de sincronism pentru a denumi recuperarea decalajului dintre civilizaţia românească şi ce a Europei occidentale. Elitele din secolul XIX au reuşit să şteargă enormele diferenţe dintre România şi occident prin adoptarea instituţiilor şi moravurilor din ţările occidentale puternic industrializate şi urbanizate. La început preluarea a fost pur şi simplu imitaţie superficială şi neselectivă, dar ulterior ea s-a transformat într-o adaptare a civilizaţiei occidentale la cea românească. Lovinescu arăta că în perioada interbelică civilizaţia românească ajunsese să semene din ce în ce mai mult cu cea occidentală. Clasele sociale urbane, adică burghezia şi intelectualii, au avut şi vor avea rolul de a promova civilizaţia occidentală în rândurile românilor. Principalele reviste ale europeniştilor au fost Sburătorul şi Contimporanul. Aici au publicat Ion Barbu, Camil Petrescu, George Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, George Călinescu.

Tradiţionaliştii căutau modele pentru dezvoltarea României în trecutul autohton. Ei considerau că civilizaţia românească este predominant rurală, astfel că importurile culturale din Occidentul urbanizat nu se potrivesc specificului nostru naţional. Cei mai muţi tradiţionalişti s-au grupat în jurul revistei Gândirea, condusă de Nichifor Crainic. Nichifor Crainic a fost iniţiatorul curentului numit ortodoxism, care pornea de la ideea că cea mai înaltă dezvoltare a spiritului uman o reprezintă cultura creştină. Teoriile sale de filosofia culturii se bazau pe operele Părinţilor Bisericii şi pe scrieri ale teologilor moderni, cum au fost Serghei Bulgakov sau Nikolai Berdiaev. Crainic a considerat că spiritualitatea ţăranului român este în primul rând religioasă iar intelectualii români din secolele XIX şi XX, adepţi ai civilizaţiei occidentale, s-au izolat de popor şi au depărtat civilizaţia românească de la cursul său normal de dezvoltare. Dintre colaboratorii revistei Gândirea îi amintim pe Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, George Bacovia etc. De fapt, cei mai mulţi dintre tradiţionalişti au avut ca surse de inspiraţie cultura tradiţională, dar din punct de vedere al expresiei artistice s-au integrat în curente moderniste ale vremii lor. Dealtfel, mulţi dintre ei au colaborat şi la revistele europeniste şi la cele tradiţionaliste. Filosoful Lucian Blaga, unul dintre aceştia, a căutat izvoarele specificului naţional românesc, ajungând să pună în evidenţă filonul tracic. El a considerat că obiceiurile şi credinţele precreştine şi-au pus o amprentă importantă asupra culturii române. Blaga era de părere că spiritualitatea românească era cel mai bine reprezentată de lumea satului Teoria sa despre stil şi originalitatea culturii a fost influenţată însă de teoriile psihanalitice ale lui Freud şi Jung.

Românii în avangarda culturii europene

Cultura europeană în prima jumătate a secolului XX este caracterizată de apariţia unor curente care căutau modalităţi inedite de expresie şi reflectau revolta artiştilor împotriva civilizaţiei moderne. Dintre acestea, cel mai mare impact au avut expresionismul, cubismul, abstracţionismul, suprarealismul. Aceste curente au influenţat arta pe parcursul întregului secol.

Expresionismul a apărut în Europa de Nord la începutul secolului XX şi s-a manifestat cu precădere în Germania. Artiştii expresionişti căutau să redea esenţa lucrurilor sau a fenomenelor, deformând în mod voit realitatea fizică pentru a surprinde expresia psihologică . Expresioniştii au prezentat, în general, o viziune pesimistă asupra realităţii. În pictură, expresioniştii au fost interesaţi de teme ca frica, disperarea, moartea şi au folosit ca modalităţi de exprimare culori intense şi linii frânte. Cel mai reprezentativ artist expresionist este pictorul norvegian Edvard Munch iar lucrarea sa cea mai celebră este Strigătul. În literatură, expresioniştii au avut ca temă predilectă valorificarea miturilor. Din această perspectivă, scriitorul român care se încadrează acestui curent este Lucian Blaga.

Cubismul a fost un curent manifestat în artele plastice, cu deosebire în pictură, care a bulversat noţiunea de reprezentare în artă deoarece obiectele au fost simplificate până la geometrizare iar perspectiva spaţială a căpătat o importanţa tot mai redusă. Obiectele devin cilindrii, conuri, sfere, iar personajele sunt construite din linii frânte, discontinue, toate dispuse într-un anumit ritm care creează structuri spaţiale. Privitorul este cel care depune efortul pentru a reconstitui realitatea, iar realitatea poate fi privită din unghiuri diferite şi reconstruită de fiecare în manieră personală. Cubismul a fost iniţiat de pictorii Pablo Picasso şi Georges Braque. Primul tablou cubist este considerat a fi Domnişoarele din Avignon, pictat de Picasso în 1907. Acest curent a deschis calea spre arta abstractă manifestată în diverse forme pe tot parcursul secolului XX. Unii critici de artă îl consideră pe Brâncuşi drept sculptor cubist sau abstracţionist, dar creaţia sa profund originală depăşeşte aceste curente artistice.

Abstracţionismul sau arta abstractă s-a afirmat în pictura şi sculptura secolului XX, fiind caracterizată de lipsa oricărei referinţe la realitatea concretă, observabilă. Primul pictori abstracţionişti sunt Vassily Kandinsky şi Piet Mondrian.

Suprarealismul a fost o mişcare artistică apărută în Franţa în perioada interbelică care a contestat valorile morale şi sociale ale epocii şi toate formele de expresie raţională în artă, înlocuindu-le cu valorizarea instinctului, a visului, a inconştientului, a iraţionalului. Cea mai importantă sursă a artei suprarealiste a fost psihanaliza. Suprarealismul a apărut ca prelungire a mişcării dadaiste, iniţiată de românul Tristan Tzara. Cei mai importanţi artişti suprarealişti au fost poetul André Breton, pictorii Juan Miró, René Magritte şi Salvador Dali.

În prima jumătatea a secolului XX, principala caracteristică a culturii române a fost sincronizarea ei cu cea Europeană. Dealtfel cultura română nu a fost doar sincronă cu cea europeană ci a avut momente în care s-a aflat în avangarda culturii europene. Poetul Tristan Tzara a pus bazele unui curent cultural numit dadaismul, care a revoluţionat literatura şi mai ales artele plastice. Filozoful şi scriitorul Mircea Eliade a fost fondatorul unei noi discipline ştiinţifice, istoria religiilor. Dramaturgul Eugen Ionescu a fost unul dintre iniţiatorii teatrului absurdului. Sculptorul Constantin Brâncuşi a revoluţionat acest domeniu al artelor plastice. Compozitorul şi violonistul George Enescu a făcut cunoscută muzica românească pe marile scene ale lumii, de la Viena şi Paris la New York. Originalitatea compoziţiilor sale a constat tocmai în faptul că s-a inspirat din folclorul românesc. Aceşti scriitori şi artişti s-au afirmat în prima jumătate a secolului XX (unii au continuat activitatea şi după 1950) şi au trăit mai ales în exil, un exil la care au consimţit de bună voie.

Tristan Tzara împreună cu mai mulţi tineri de diverse naţionalităţi, a creat, în Elveţia, în perioada Primului război mondial, un curent cultural numit dadaism. Dadaismul era o mişcare culturală apărută ca protest faţă de civilizaţia modernă; dadaiştii considerau că civilizaţia modernă dusese la devastatorul război mondial, astfel că ei au negat valorile acesteia. Membrii mişcării contestau esenţa modernităţii, şi anume, gândirea raţională şi valorile estetice bazate pe căutarea frumuseţii eterne. De aceea dadaismul s-a manifestat ca promotor al libertăţii neînfrânate a individului, al iraţionalului, al imperfecţiunii şi ca un contestatar al ordinii şi al purităţii formelor artistice. „Reţeta” poeziei perfecte pe care o propune Tzara este sugestivă pentru felul în care dadaiştii înţelegeau actul artistic: se ia un ziar din care se decupează cuvinte la întâmplare, se amestecă toate şi se extrag pe rând, apoi se copiază în ordinea în care au fost extrase şi astfel a apărut o poezie originală şi reprezentativă pentru creatorul ei. Inclusiv termenul care denumea curentul cultural, dada, fusese găsit prin deschiderea unui dicţionar la întâmplare, arătând cât de arbitrar poate fi actul artistic. Dadaismul a stat la baza mişcării suprarealiste. Dintre adepţii curentului dada, poetul André Breton şi artistul plastic Marcel Duchamp au devenit apoi membrii de bază ai suprarealismului.

Mircea Eliade este cunoscut ca prozator, filosof şi istoric al religiilor; în toate aceste domenii a creat opere care au avut un mare succes internaţional. Un rol important în cariera sa a avut-o experienţa trăită în India în perioada interbelică, unde a studiat civilizaţia indiană şi a experimentat practicile yoga. Reîntors la Bucureşti, a obţinut titlul de doctor cu o teză despre yoga, pe care a publicat-o apoi în limba franceză în 1936. Tot în urma experienţei indiene, a scris un roman de dragoste, Maitreyi, ajuns apoi celebru în întreaga Europă, fiind tradus în numeroase limbi europene. Tartaul său de istoria religiilor, publicat în limba franceză în 1949, a avut rapid succes, cunoscând traduceri nu doar în limbile europene ci şi în limbi asiatice (japoneză, coreeană). Eliade a ţinut cursuri de istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti, la Sorbona şi École de Hautes Études în Franţa iar din 1957 a fost profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago. Din 1961 şi până la decesul său, în 1986, a lucrat la monumentala operă Istoria religiilor (titlul exact este Istoria credinţelor şi ideilor religioase), care l-a făcut cel mai celebru dintre istoricii religiilor din secolul XX. Prima ediţie a lucrării a apărut în 1976. Eliade a elaborat o viziune comparată a religiilor pornind de la analiza credinţelor religioase neolitic până în prezent.

Eugen Ionescu este unul dintre cei mai importanţi autori dramatici ai secolului XX şi iniţiator al teatrului absurdului, alături de dramaturgul irlandez Samuel Beckett. Ionescu a debutat în perioada interbelică în România în ipostaza de critic literar. Cariera sa internaţională începe în 1950, când se joacă pe scena unui teatru din Paris, unde locuia autorul, piesa Cântăreaţa cheală. În anii următori a continuat să publice o serie de piese care făceau parte din aceeaşi categorie, a teatrului absurdului: Scaunele, Lecţia, Rinocerii, Regele moare etc. În piesele sale, Ionescu evidenţiază barierele de comunicare pe care le pun între oameni convenţiile sociale şi lipsa de sens pe care o capătă viaţa oamenilor în societatea modernă excesiv tehnicizată. Opera lui Eugen Ionescu a cunoscut succesul internaţional, constituit obiectul a zeci de cărţi şi sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaţionale, simpozioane şi festivaluri. În 1970, Ionescu a fost ales membru al Academiei Franceze. În 1990, prestigioasa editură franceză Gallimard a publicat, în colecţia Biblioteca Pleiadei, opera de teatru completă a lui Ionescu, fiind pentru priam oară când o ediţie din Biblioteca Pleiadei era consacrată unui artist încă în viaţă.

Constantin Brâncuşi este considerat de majoritatea criticilor de artă cel mai important sculptor al secolului XX şi unul dintre cei mai mari artişti ai tuturor timpurilor. Cele mai cunoscute opere le sale sunt Pasărea în văzduh (din care a creat mai multe variante în marmură şi bronz în anii 1920), Cocoşul, Noul născut şi ansamblul monumental de la Târgu-Jiu (realizat în perioada 1937-1938), care cuprinde Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana infinitului. Sursa fundamentală de inspiraţie a operelor sale rămâne arta populară din zona Gorjului, acolo unde s-a născut. Brâncuşi a refuzat reprezentarea figurativă a realităţii şi a căutat, în opera sa, să redea esenţa lucrurilor. De aceea el a redus formele la ceea ce era mai reprezentativ pentru fiecare dintre ele, eliminând detaliile de prisos. În întreaga sa operă a folosit câteva motive care alcătuiesc esenţa lumii: sfera, ca simbolul al perfecţiunii, oul, ca simbol al genezei, inelul, ca simbol al unităţii, zborul ca simbol al căutării idealului. Marele critic de artă Giulio Carlo Argan spunea despre Brâncuşi că este singurul artist din zilele noastre care a ajuns până la origine, la rădăcina lucrurilor, la frontiera dintre real şi sacru.

Ecoul european al culturii româneşti în perioada regimului comunist

Regimul comunist a controlat producţia culturală atât în perioada lui Gheorghiu Deja, cât şi a lui Ceauşescu, de aceea cultura română a avut perioade în care artiştii de valoare nu s-au putut exprima. Anii '60 şi, într-o anumită măsură, anii '70 au fost cei mai benefici pentru artiştii românii, iar în anii '50 şi '80 s-a manifestat cel mai dur cenzura comunistă. Cu toate restricţiile impuse de cenzură, unii scriitori au obţinut inclusiv recunoaşterea internaţională. Astfel, mai mulţi poeţi şi prozatori români au primit premiul Herder, o prestigioasă distincţie pentru artă, ştiinţă şi literatură, acordată de universităţi din Austria şi Germania pentru scriitori din Europa centrală şi de est. Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Adrian Marino etc. au fost laureaţi ai acestui premiu. Fără îndoială, liderul acestei generaţii este Nichita Stănescu, poetul care a fost tradus în mai multe limbi europene şi a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură în 1980.

Unii scriitori, care au fost persecutaţi aici, au plecat în exil. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt Paul Goma şi Vintilă Horia. Scriitorul Paul Goma a trimis la postul de radio „Europa Liberă” (din Marea Britanie) o scrisoare în care cerea respectarea drepturilor omului în România. Pentru aceasta a fost arestat şi bătut de Securitate. Ca să evite reacţii la nivel internaţional, securiştii nu l-au eliminat, ci l-au obligat să părăsească ţara. Goma s-a stabilit la Paris şi a publicat numeroase cărţi în limbile franceză şi germană despre regimul comunist. În Franţa a scris mai multe romane document despre regimul comunist din România. În 1981 apare Les Chiens de mort, consacrat experienţelor de reeducare comunistă prin tortură, practicate în 1949-1952 la închisoarea din Piteşti. Goma a fost singurul scriitor român care a descris, în exil, viaţa în regimul comunist.

Vintilă Horia este singurul romancier român care a obținut prestigiosul premiu literar francez Goncourt, în 1960, pentru romanul său Dieu est né en exil (Dumnezeu s-a născut în exil). Până la sfârşitul anului 1960, în Franţa s-au vândut 150 000 de exemplare din roman; până în 1990 au fost publicate 14 traduceri si 4 ediţii în limba spaniolă (scriitorul a trăit mult timp în Spania). Romanul are ca subiect exilul poetului latin Ovidiu la Tomis (unde a scris celebrele poeme Tristele), în anii 8-17 d. Hr. De fapt, Vintilă Horia îl consideră un roman autobiografic, folosindu-se de poetul antic pentru a explica trăirile sale de exilat.